...





                        

MedBlog

Glomerulonefrite primare:

·        Acute  cu sindrom nefritic, nefrotic, urinar izolat

·        Cronice   forma nefritică,  nefrotică, mixtă

·        Subacută, rapid progresivă , malignă

·        Forme particulare ca boala Berger

·        Sindroamele nefrotice

Glomerulonefrite acute- boli cu debut acut (zile-săptămîni), vindecare sponta-

nă sau în urma tratării cauzei maximum într-un an, tabloul clinic fiind dominat de sindromul nefritic acut, histologic- leziuni proliferative şi exudative reversibile.

 

Glomerulonefrite croniceboli cu debut insidios sau aparent recent care evoluiază fără vindecare mai mult de 2 ani. Se caracterizează prin proteinurie şi/sau hematurie persistente, leziuni glomerulare cu pierdere progresivă de nefroni şi insuficienţă renală ce se produce lent în ani . Majoritatea GNC sunt primare. Momentul cronicizării unei GNA este greu de identificat.

 

GNRP – boală cu debut acut, evoluţie severă primară cu sindrom nefritic, edeme, HTA, IRA în săptămîni-luni, histologic- proliferare extracapilară cu semilune, ce aduce la deces în circa 2 ani de la debut.


Hemostaza este un sistem al organismului care include un ansamblu de factori sanguini şi tisulari care participă la următoarele procese fiziologice:

  1. Menţinerea sângelui în stare lichidă şi a volumului lui constant în patul vascular în condiţiile migrării permanente transcapilare a lichidului tisular.
  2. Preîntâmpinarea şi stoparea hemoragiilor graţie păstrării integrităţii structurale a pereţilor vaselor sanguine şi trombarea lor „locală” în caz de lezare „endogenă” sau „exogenă”.
  3. Înlăturarea repercusiunilor coagulării intravasculare şi a trombocitelor.
  4. Reglarea reacţiilor complexe de apărare a organismului fiind o verigă importantă în procesele de inflamaţie, regenerare, imunitate celulară şi umorală.

Componenţii funcţional-structurali şi biochimici ai procesului de hemostază sunt:

  1. Peretele vasului sanguin
  2. Trombocitele şi într-o măsură mai mică şi celelalte elemente figurate ale sângelui
  3. Sistemul coagulant
  4. Sistemul anticoagulant
  5. Sistemul de fibrinoliză

n  În procesul coagulării se deosebesc 2 faze distincte care se divizează în 2 timpi:

  1. Timpul parietal – se produce vasoconstricţia capilarelor în ţesutul lezat şi are loc agregarea reversibilă a trombocitelor coincide cu mecanismul microcirculator, vasotrombocitar sau primar.
  2. Timpul plasmatic – faza adevărată a coagulării, are loc o agregare ireversibilă a trombocitelor, asigurată de acţiunea trombinei, care conduce la formarea cheagului rezistent, coincide cu mecanismul macrocirculator, hemocoagulant sau secundar.

Coroana parţială patru/cinci acoperă patru feţe din cinci; faţa vestibulară rămâne neacoperită cu excepţia unui mic bizou sau chamfer situat pe muchia vestibulo-ocluzală;

Prepararea suprafeţelor se face la fel ca la coroana metalică doar că mai trebuie să pregătim şanţurile de retenţie suplimentare.

Prepararea dinţilor se face diferit la maxilar faţă de mandibulă. La maxilar zona terminală ocluzală se găseşte în dreptul unghiului vestibulo-ocluzal; la mandibulă zona terminală se găseşte la 1 mm gingival de contactul ocluzal, deoarece cuspidul vestibular este cuspid de sprijin şi trebuie protejat.55

Reducerea morfofuncțională a suprafeței ocluzale

 Scop:

Asigurarea unui spaţiu de 1,5 mm la nivelul cuspidului de sprijin (funcţional) şi 1 mm la nivelul cuspidului de ghidaj (nefuncţional) pentru a nu se etala metalul şi să se păstreze conturul feţei vestibulare.

 Descrierea tehnicii

  • se desenează conturul viitoarei preparaţii (marginile) pe dinte cu un creion;
  • se realizează şanţurile de ghidaj (orientare), adânci, în şanţurile de dezvoltare meziale şi distale şi pe crestele triunghiulare, cu o freză din carbură de tungsten conică sau diamantată subţire. Şanţul de ghidaj din şanţul central are aproximativ 0,2 mm, pentru a permite finisarea ulterioară până la 1 mm. Adâncimea şanţurilor de orientare pe cuspizii funcţionali să fie mai mică, iniţial de 1,5 mm la nivelul contactelor ocluzale.
  • pe panta orală a feţei vestibulare realizăm trei şanţuri care sunt mai superficiale pe masură ce se apropie de creasta vestibulară. În aria de contact ocluzal şanţul are o adâncime de 0,8 mm şi după finisare ajunge la 1 mm (nu este indicat să preparăm mult de la început).
  • urmează şlefuirea suprafeţei ocluzale care urmăreşte profunzimea şanţurilor de orientare, adică se îndepărtează substanţa dentară dintre şanţurile de orientare. Folosim în acest scop freze diamantate cilindro-conice cu vârf rotunjit. În continuare, conformăm bizoul extern al cuspidului oral.

  1. Eroziunea

Este o pierdere de substanţă superficială, interesând epidermul şi vârful papilelor dermice; se epitelizează fără să lasă cicatrică.

Eroziunea apare secundar unor leziuni veziculo-pustuloase sau buloase.

  1. Ulceraţia

Este o pierdere de substanţă ce afectează dermul mediu şi profund, urmată de o cicatrice indelebilă. Poate fi primitivă ca în sifilisul primar (şancrul dur, ulcerul de gambă) şi apare în urma pustulelor profunde, tuberculelor, nodozităţilor.

  • Fisura

Este o lipsă de continuitate liniară, dispusă în jurul orificiilor naturale sau în alte teritorii. Poate fi superficială şi profundă (în ultimul caz se vindecă prin cicatrice liniare).

  1. Scuama

Apare ca urmare a alterării keratinizării şi exfoliării celulelor cornoase de la suprafaţa pielii. În funcţie de dimensiuni pot fi: furfuracee, de câteva mm (pitiriazis versicolor), lamelare (în psoriazis), în lambouri (erupţii scarlatiforme).

Structural scuamele iau naştere fie prinr-un proces de hiperkeratoză, fie printr-un proces de parakeratoză.


Distrofiile proteice apar în împrejurãri foarte variate si prezintã mari deosebiri în ce priveste reversibilitatea si deci gravitatea lor. De cele mai multe ori ele sunt expresia unor leziuni celulare trecãtoare produse de factori care induc modificãri structurale de micã importantã, mai ales în ce priveste starea de agregatie si încãrcare cu apã a citoplasmei. Din aceastã cauzã ele se numesc distrofii proteice simple sau hidroproteice (distrofia granularã, vacuolarã, clarã).anatomia_patologica

Alteori, în tesuturi si organe se depun substante mai complexe reprezentând structuri proteice mai complicate sau combinatii ale proteinelor cu substante neproteice (prostetice). În functie  de  natura  acestor  substante,  distrofiile  produse  prin  acumularea  heteroproteinelor se

numesc distrofii nucleoproteice, glicoproteice sau pigmentare (majoritatea pigmentilor fiind cromoproteine, combinatii ale proteinelor cu diverse substante colorate).

În unele conditii, distrofiile proteice intereseazã cu predilectie organele parenchimatoase (distrofii parenchimatoase), alteori ele intereseazã tesutul conjunctiv interstitial, cum se întâmplã în distrofiile hialine, amiloide, fibrinoide sau mucoide (distrofii interstitiale).

Distrofia granularã

             Distrofia granularã este cea mai simplã si în acelasi timp una din cele mai frecvente forme de distrofie proteicã. De cele mai multe ori ea este reversibilã. Se numeste si distrofie parenchimatoasã întrucât intereseazã cu predilectie organele parenchimatoase, în special miocardul, ficatul, rinichiul, dar si muschii scheletici. Aceste organe apar usor mãrite în volum, mai suculente, de culoare mai palidã, cu nuantã cenusie, cu luciu dispãrut si aspect de carne fiartã.


« 1 2 ... 219 220 221 222 223 ... 385 386 »

Alte articole medicale :



Cel mai bun fotograf de nunta 


Citeste mai mult la tema:




Однажды твоя жизнь будет оценена не по тому сколько денег ты заработал и сколько у тебя машин. А по тому как ты повлиял на чью-то жизнь...



  
Design by Dr. wikko © 2021