...






                        

16:40

Metoda reconstituirii in leziunile dentare



Metoda reconstituirii este o metodă de tratament a leziunilor dentare prin care se reface morfologia şi funcţiile coronare dentare, printr-o piesă numită incrustaţie.

Incrustaţia este o piesă protetică ce ajută la refacerea morfofuncţională a coroanei dentare printr-o turnătură (incrustaţie turnată) sau printr-o ardere (incrustaţie de ceramică). Incrustaţia poate fi folosită şi ca element de agregare pentru punţi scurte ( de 1 dinte lipsă).

Astăzi incrustaţiile se fac din ce în ce mai puţin, pentru că pacientul nu mai acceptă incrustaţiile metalice, iar cele ceramice sunt costisitoare (deşi în ultimul timp se observă o mai mare frecvenţă a incrustaţiilor ceramice).

Istoric. Prima incrustaţie a fost facută în 1835 de către Murphy şi era o incrustaţie făcută din porţelan. În 1897 a fost făcută prima incrustaţie din metal, prin turnare, de către Philbrook. Brodecker a introdus prepararea în felie a feţelor proximale (slice-cut), metodă care se păstrează de mult neschimbată.

 

 Indicaţiile incrustaţiilor: 

  • în refacerea morfofuncţională a pierderilor de substanţă cu suprafaţa mică: carii, fracturi;
  • sunt folosite ca elemente de agregare în punţile unidentare;
  • pentru imobilizarea dinţilor în paradontopatii, folosindu-se de exemplu 2 incrustaţii MOD lipite între ele;
  • ca mijloace de ancorare şi de sprijin în edentaţia parţială, protezată prin proteza mobilizabilă.

 

 Contraindicaţiile incrustaţiilor:

  • în cavităţile bucale cu predispoziţie la carie;
  • când avem de-a face cu o morfologie şi o ocluzie nefuncţională, o morfologie care predispune la decimentare;
  • ca element de agregare pentru punţi ce protezează edentaţii prea lungi.

Materialul din care se confecţionează incrustaţiile este bine să aibă un coeficient de uzură apropiat de cel al dinţilor antagonişti.

Când este posibil, pe dinţii vitali se fac onlay-uri, iar inlay-urile, când sunt prost realizate, duc frecvent la fractura prin efectul de pană.

Nu trebuie să fie realizate incrustaţii la copii şi tineri sub 18 ani.

 Clasificarea incrustaţiilor.

Criteriul I: după întindere:

  1. inlay = incrustaţie intratisulară;
  2. onlay = coroane parţiale (de exemplu);
  3. inlay-onlay, de exemplu o incrustaţie intratisulară care acoperă şi faţa ocluzală;
  4. pinlay = incrustaţie cu pivot;
  5. pinladge, este o piesă protetică care are încă o mică incrustaţie faţă de pinlay, care îi conferă stabilitate.

Criteriul II: după localizarea leziunii carioase – este aceeaşi clasificare ca la Black, după cavitaţile care rezultă după prepararea procesului carios.

Criteriul III: după material

  • metalice – cele metalice ar trebui făcute numai din Au 916 %o , pentru că este singurul aliaj care suportă brunisarea. În orice caz, din el se fac inlay-uri. Se mai foloseşte Au 833%o + 12% Pt, care se foloseşte pentru coroanele parţiale. Acest aliaj curge foarte bine, este foarte ductil şi foarte rezistent. Astăzi se folosesc şi aliaje pe bază de Ag şi Pd: Paliag şi Palidor (Ag + Pd + Au), care sunt materiale seminobile. Pallidorul are 8 – 12 K aur (sub 500‰). În general nu este bine să se facă incrustaţii din aliaje Ag + Pd.
  • incrustaţii nemetalice – sunt în special ceramice şi cunosc o mai frecventă utilizare astăzi.

 

Criteriul IV: după aspect:

  • fizionomice;
  •  

Criteriul V: după numărul de feţe pe care este aplicată:

  • pe o faţă;
  • pe 2 feţe;
  • pe 3 feţe ;
  • pe 4 feţe.

Criteriul VI: după accesul la leziunea carioasă:

  • incrustaţii la care accesul este uşor;
  • incrustaţii la care accesul este greu, dificil (locurile sunt pe feţele proximale, mai ales când există dinte vecin).

Criteriul VII: după topografia leziunii carioase.

Criteriul VIII: după modul de construcţie al incrustaţiei:

  • incrustaţii simple – incrustaţii într-o cavitate de clasa I;
  • incrustaţii compuse, care au în plus mijloace de retenţie, cum sunt: pivot, şurub, glisieră, clavetă, crampoane. Toate aceste accesorii, care îngreunează pregătirea cavităţii, se folosesc pentru refacerea unghiurilor incizale şi la incrustaţiile pe mai multe feţe.

 Principii de pregătire a cavităţii pentru incrustaţie

Pregătirea cavităţii pentru incrustaţie seamănă la preparaţie cu cavitatea pentru obturaţia corespunzătoare, cu condiţia: cavitatea pentru incrustaţie nu trebuie să fie retentivă. Pentru aceasta pereţii cavităţii pentru incrustaţie, cei verticali, trebuie să fie paraleli între ei, fie să fie puţin divergenţi spre ocluzal.

Îndepărtarea ţesuturilor bolnave (a dentinei alterate) este bine să se facă cu instrumente de mână.

Dacă o incrustaţie nu iese bine, perfectă, este mult mai proastă decât o obturaţie nereuşită, deoarece frecvenţa de carie secundară va fi mult mai mare.

 

Obiectivele pregătirii cavităţii pentru incrustaţie

  • trebuie să ne asigurăm că vom avea posibilitatea de inserţie a piesei protetice în axul dintelui;
  • pereţii verticali ai cavităţii trebuie să fie în unghiuri drepte cu planşeul cavităţii, pentru a fi retentive. Pentru aceasta podeaua cavităţii trebuie să fie plană, scop pentru care, sau pregătim cavitatea ca atare sau se va plana podeaua şi se completează cu ciment;
  • peretele orizontal trebuie să fie plan;
  • trebuie să se realizeze o formă de cavitate care să se opună la descimentarea incrustaţiei, adică cel puţin doi pereţi verticali, paraleli între ei, iar cavitatea să nu fie întortocheată;
  • cavitatea poate fi mai puţin adâncă decât la obturaţii, dar cu 3 condiţii: 1/ Să fie suficient de groasă în dreptul cuspizilor; 2/ Să fie suficient de groasă pentru incrustaţii de porţelan; 3/ Să fie suficient de groasă în funcţie de sediul sau  de scopul pentru care a fost creată;
  • pereţii cavităţii trebuie să fie suficient de groşi. În caz contrar se face protecţia cuspizilor nesusţinuţi printr-o preparaţie tip onlay sau se reduce din înălţimea pereţilor;
  • marginile incrustaţiei trebuie aduse în zonele autocurăţabile (pe pantele sau vârful cuspidului);
  • între peretele incrustaţiei şi peretele cavităţii trebuie să fie un spaţiu de 50-60Å, care se obţine printr-o incrustaţie care să intre cu dificultate. Acelaşi scop este urmărit şi când realizăm brunisarea. După realizarea cimentării cu o freză sferică, mergând de la incrustaţie către exterior, se face brunisarea pe o porţiune de 0,5-1 mm în afara incrustaţiei. Aceasta se face înainte ca cimentul să fi făcut priză.

 

 Etapele de lucru pentru realizarea incrustaţiei

  • Examenul clinic: nu se fac incrustaţii la cei cu igiena deficitară şi cu predispoziţie la carie;
  • Pregătirea cavităţii prin îndepărtarea ţesuturilor alterate;
  • Confecţionarea machetei - există două posibilităţi:
  1. se confecţionează o machetă direct în cavitatea bucală, din ceară sau duracryl, Duralay. Avantajul este că dacă cavitatea este retentivă macheta din ceară se rupe, iar cea din Duracryl numai iese din cavitate. În această situaţie se corectează cavitatea;
  2. Se ia amprenta cu materiale precise elastice, care se dă tehnicianului, care toarnă un model şi realizează macheta pe model;
  • Turnarea şi obţinerea piesei metalice: macheta obţinută printr-una din metodele prezentate se ambalează, se obţine tiparul, se toarnă piesa protetică. Această piesă protetică este livrată medicului cu o porţiune din tija de turnare, pentru a putea fi manipulată;
  • Proba şi adaptarea incrustaţiei în cavitatea bucală. Medicul trebuie să cureţe incrustaţia de masa de ambalat eventual restantă. Apoi se cercetează cu lupa plusurile, care pot fi sub formă de bule (perle). De asemenea trebuie curăţată bine cavitatea de materialul de obturaţie provizorie, se degresează cavitatea şi se usucă. Apoi se introduce incrustaţia în cavitate. Incrustaţia trebuie să intre cu dificultate. Se verifică dacă basculează, caz în care ar fi supradimensionată incrustaţia. Se reia. Dacă este supradimensionată se mai poate retuşa la punctul de contact cu dintele vecin. Dacă punctul de contact între incrustaţie şi dintele vecin nu se realizează se poate corecta printr-o supraturnare la acest nivel.

Dacă incrustaţia a intrat în cavitate cu foarte mare dificultate, se înnegresc pereţii cavităţii sau se colorează cu spray-uri speciale, după care se reintroduce incrustaţia în cavitate. Unde se şterge culoarea înseamnă că respectiv incrustaţia are la acest nivel un surplus.

  • Cimentarea incrustaţiei. Dacă incrustaţia este bună se secţionează tija şi se controlează şi ocluzal. Dacă nu este bună se adaptează cu ajutorul hârtiei de articulaţie. Urmează lustruirea în laborator, apoi cimentarea incrustaţiei.

Dacă, la introducere în cavitate, incrustaţia este foarte festă cimentul nu va mai avea pe unde să reflueze şi se va aglomera între fundul cavităţii şi fundul incrustaţiei. Pentru a ne feri de aceste probleme incrustaţia nu trebuie introdusă în cavitate în ax, ci mai mult pe un perete, după care se fac uşoare mişcări de basculare pentru a favoriza îndepărtarea excesului de ciment.

  • Înainte de a se întări cimentul se face brunisarea.

Cavităţile pentru incrustaţii

Aceste cavităţi pot fi situate pe incisivi, canini sau premolari.

 

A.Cavităţile situate pe incisivi şi pe canini implică două situaţii:

  • dintele pe care este preparaţia are dinte vecin;
  • dintele respectiv nu are dinte vecin.

Când nu există dinte vecin, cavitatea este mai uşor de lucrat. În acest caz se pregăteşte către spaţiul edentat o casetă de formă triunghiulară.

Când există dinte vecin preparaţia se realizează în funcţie de topografia procesului carios, care poate fi situat spre centrul suprafeţei proximale, spre incizal sau spre colet.

Dacă leziunea este spre incizal se va face intreruperea dinspre oral a crestei de smalţ meziale sau distale. Pe faţa proximală încercăm să pregătim o cavitate tot de formă triunghiulară, dar se face o pregătire pentru retenţie pe faţa orală sub formă de “coadă de rândunică”.

Marginile se bizotează întotdeauna în regiunile unde aceste margini sunt supuse forţelor masticatorii. La cavităţile de pe molari se bizotează pereţii verticali dinspre ocluzal. La dinţii frontali se bizotează numai peretele vertical dinspre oral, nu spre vestibular şi se bizotează şi peretele parapulpar. Unde este cazul se bizotează şi trecerea dinspre retenţie şi peretele parapulpar.Pierderile  de substanţă de la nivelul unghiurilor incizale necesită asigurarea cu mijloace suplimentare de retenţie: şanţuri, puţuri parapulpare, etc. Puţurile parapulpare merg către rădacină, fapt care obligă la realizarea în prealabil de radiografie, pentru a vedea mărimea camerei pulpare.

  1. Cariile de la nivelul molarilor se pregătesc sub formă paralelipipedică când este vorba despre o carie ocluzală cu pereţii verticali paraleli între ei, iar fundul cavităţii face cu pereţii laterali unghiuri nete. Se bizotează la unirea dintre peretele vertical şi peretele ocluzal.

Cariile de pe suprafeţele proximale se transformă în cavităţi de clasa II, care vor avea pereţii verticali paraleli între ei şi cu axul dintelui (la cavitatea verticală). În sens vestibulo-oral pereţii laterali şi verticali ai cavităţii verticale sunt puternic divergenţi, pentru a ieşi din punctul de contact. Nu trebuie să fie retentive nici cavitatea orizontală şi nici cea verticală.

La cavitatea orizontală diametrul substanţei dure dentare restante trebuie să fie 1/3 din diametrul total vestibulo-oral al dintelui, istmul trebuie să aibă 2-3 mm. Adâncimea cavităţii trebuie să fie cel putin 1,5 – 2 mm, până la nivelul dintelui.

La cavităţile de pe molari preparaţiile făcute se completează cu scurtarea cuspizilor sau dacă dintele a fost abrazat se acoperă cu un fel de capac care acoperă faţa ocluzală (inlay – onlay). Acest lucru se face destul de frecvent la premolari, unde aceste prelungiri se întind puţin şi peste creasta cuspidului vestibular, pe faţa vestibulară.

Când sunt cavităţi atipice (vestibulo-linguale, vestibulo-ocluzo-meziale), după ce s-a conturat cavitatea se crează mijloace de retenţie suplimentare: pinlay-uri, şanţuri pe feţele aproximale, extensie sub formă de coadă de rândunică, pivot intraradicular.

Cariile de pe premolari au particularitatea că aceşti dinţi sunt mai vizibili decât molarii. Premolarii, din cauza cuspizilor prea înalţi, în caz de carie în şanţul mezio-distal şi protezaţi cu o incrustaţie, se pot fractura. Acest lucru se poate întâmpla din cauza efectului de pană pe care îl are incrustaţia. De aceea nu se fac incrustaţii pe premolari, şi dacă se fac se merge mai mult în suprafaţă decât în profunzime şi facem protecţia cuspidiană prin şlefuire, reducere sau acoperire cu onlay.

Complicaţiile tratamentului cu incrustaţii
  1. caria secundară;
  2. decimentarea incrustaţiei – se produce foarte des
  3. mortificarea pulpară – când nu există o obturaţie de bază coronară;
  4. fractura dintelui – când pereţii care mărginesc incrustaţia au grosime insuficientă sau nu s-a făcut reechilibrarea ocluzală;
  5. vizibilitatea metalului; în concluzie nu se fac incrustaţii în dinţii globuloşi sau nu se fac cavitătţi prea adânci.

Avantajele incrustaţiilor:

  1. refac perfect morfologia şi funcţionalitatea dintelui, când sunt corecte; realizăm o economie mare de substanţă dură dentară faţă de coroanele de înveliş;
  2. previn apariţia cariei secundare, când sunt corecte;
  3. sunt superioare ca rezistenţă obturaţiei.

Dezavantajele incrustaţiilor

  1. este nevoie de o manualitate foarte bună;
  2. trebuie un laborator dotat şi un tehnician foarte bun;
  3. materialele sunt scumpe.
® Articolele date sunt publicate in exclusivitate pe Medtorrents.com cu scop informativ.
Copierea si distribuirea materialelor este permisă doar cu indicarea link-ului către sursa originală.

44

Ar putea sa te intereseze:




Citeste mai mult la tema:




Однажды твоя жизнь будет оценена не по тому сколько денег ты заработал и сколько у тебя машин. А по тому как ты повлиял на чью-то жизнь...



  
Design by Dr. wikko © 2017