...





                        

14:53

Pseudotuberculoza. Etiologia. Patogenia. Tabloul clinic. Diagnosticul. Principii de tratament



      Pseudotuberculoza este o boală infecţioasă acută, caracterizată printr-un polimorfism al manifestărilor clinice : lezarea tractului gastrointestinal, apa­ratului locomotor, ficatului şi altor organe, fenomene de intoxicaţie generală, exantem, bacteriemie, deseori cu evoluţie trenantă şi recidivantă.

Etiologic

     Microbul pseudotuberculos este atribuit la familia Enterobacteriaceae, la genul de sine stătător Yersinia, din care face parte şi agentul patogen ai pestei, cu care el are asemănare morfologică, culturală, biochimică, imunogenă.

Agentul patogen al pseudotuberculozei este un bacii cu capetele, rotunjite de 0,8—1,2 u,m lungime şi 0,5—0,8 \im lăţime. Dimensiunile bacililor pot varia în funcţie de vechimea culturii, de temperatura de cultivare, de disociere. Micro­organismul reacţionează la toţi coloranţii anii iniei Se poate colora bipolar, ceea ce se evidenţiază mai bine în frotiurile dfp culturi pe bulion sau în preparatele din organe de animale care au pierit în urma pseudotuberculozei Microbul este gramnegativ Nu formează spori, este mobil doar la 18—20°C. Mobilitatea este asigurată de 3—5 flageli. Agentul creşte nu numai pe medii nutritive obiş­nuite, ci şi pe cele'sărace în substanţe nutritive. pH ul optim al mediului se află în limitele 7,2—7,4. Cea mai favorabilă pentru creştere ce consideră tem­peratura de 22—28°C. După 18—20 ore de incubare la 25°C coloniile ating 0,1—0,2 mm în diametru, sînt bombate, semitransparente.

Agentul patogen al pseudotuberculozei elimină amoniac, reduce nitraţii în nitriţi, fermentează, pînă la acid fără gaz, ramnozaf xilozliTaTabinoza, glucoza, galactoza, manoza, maltoza, dextrina, glicerina, adonita, manita, inozita, escii lina, salicina ; nu fermentează lactoza, zaharoza, inulina, sorbită, dulcitn, amjgdalina. Variantele biochimice lipsesc. La încălzire pînă la 100c(. micro­organismele se distrug după 30—40 s La temperatura de la —15 la —25r'C sînt viabile Agenţii patogeni ai pseudotuberculozei pier după 6-8 ofe sub acţiunea radiaţiei solare difuze şi după 30 min la lumina solară directă ; se distrug rapid şi la desicare, totodată pot exista timp îndelungat în afara orga­nismului animai şi uman. Soluţiile dezinfectante (sublimat, cioramină şi alcool) omoară microbul în cîteva minute.

Agentul pseudotuberculozei este patogen pentru mai multe specii de rnami fere, păsări si pentru om. Virulenta diferitelor tulpini variază în limite mari

Bacilii pseudotuberculozei conţin substanţe toxice de tipul endotoxinei.

După antigenul somatic neted tulpinile de microb pseudotuberculos se împart în 6 serovariante (I, II, III, IV, V şi VI). Cea mai mare parte a tulpini­lor, izolate de la om şi animale, aparţin serovariantei I (circa 90% din totalul tulpinilor izolate), pe locul doi după frecvenfa se plasează tulpinile serova-riantejH Jcjrca 9%) şi mult mai puţin (circa 1%) — ale serovariantei IV. Tul­pinile serovariantelor II, V şi VI se întîlnesc rar. Bacilii au proprietăţi alergi-zante pronunţate. Sînt sensibile la aminoglicozide, tetraciclină şi levomicetină. O acţiune bacteriostatică slabă are polimixina. Faţă de penicilină, eritromicină bacilii pseudotuberculozei nu sînt sensibili.

Epidemiologie. La ora actuală receptivitatea naturală faţă de pseudotuber­culoză se constată la numeroase specii de animale. în clasa mamiferelor dece­larea agentului patogen este înregistrată la 60 de specii din ordinele : roză­toare, insectivore, soricide, carnivore, imparicopitate, paricopitate şi maimuţe, în clasa păsărilor — la 27 de specii. în condiţii naturale agentul patogen există ca parazit al rozătoarelor, el este înregistrat la 27 specii din acest ordin, care populează atît natura sălbatică, cît şi în condiţiile aşezărilor urbane.

O particularitate importantă este formarea, pe lîngă focarele naturale, a celor antropogene. în aceste focare infecţia este răspîndită atît printre roză­toarele sălbatice (Microtus, Apodemus agrarius), cît şi sinantrope (şobolani cenuşii şi negri, şoareci de casă). Alături de rozătoare în focarele acestea pseudotuberculoză se înregistrează la pisici, vitele cornute mari şi mici, la unele animale sălbatice întreţinute în crescătorii şi grădini zoologice, în gospodării avicole şi zootehnice, precum şi la păsările sălbatice care trăiesc în vecinătatea omului.

Cel mai bine sînt studiate focarele de pseudotuberculoză din zonele popula­te. Infecţia se înregistrează pe teritoriul întregii urbe, însă la periferii este de 3—5 ori mai frecventă decît în centru, fapt condiţionat de situarea periferică a obiectelor, în care afectarea rozătoarelor de pseudotuberculoză este mai înaltă, şi de popularea acestor locuri de rozătoarele sălbatice.

Extrem de nefavorabile în sens de pseudotuberculoză sînt depozitele de legume, unde se semnalează afectarea înaltă a şoarecilor de casă şi de cîmp. Rolul vectorilor (căpuşelor, puricilor) nu este stabilit. Lipsa sau rolul minim al căii de transmitere în focarele naturale îi determină ca puţin periculoşi pentru om.

Cu toate că focarele mai vechi sînt, fireşte, cele naturale, iar focarele antro­pogene s-au format cu mult mai tîrziu, acestea din urmă sînt mai active în sens epizootie, dată fiind concentrarea înaltă a rozătoarelor şi, deci, densitatea mai mare a populaţiei, frecvenţa contactelor, intensitatea infectării mediului am­biant, ceea ce este foarte important atît în privinţa epizootică, cît şi în cea epide-miologieă Actualmente este stabilit cu certitudine că sursa principală a infecţiei pseudotuberculoase o constituie rozătoarele.

Problema privind rolul omului ca sursă de infecţie deocamdată nu e rezol­vată definitiv. S-a demonstrat că omul poate elimina agentul patogen cu excre­mentele în perioada de convalescenţă, însă confirmări incontestabile nu sînt. Molipsirea omului prin contactul direct cu rozătoarele este excepţională, de aceea o importanţă mare au factorii de transmitere : produsele alimentare in­fectate şi folosite de om în hrană fără ti atament termic. Rolul principal printre acestea le revine legumelor, mai cu seamă celor păstrate timp îndelungat. Ma­joritatea izbucnirilor este legată de consumul bucatelor din legume ; infectarea legumelor se produce, de regulă, în depozitele de legume. Curăţatul şi spălatul insuficient al legumelor, prepararea din ele a diverselor bucate şi păstrarea lor ulterioară creează condiţii pentru acumularea agenţilor patogeni. La aceas"ta contribuie de asemenea păstrarea produselor în frigidere, deoarece agentul patogen se multiplică la temperatura de 4—8°C. în blocurile alimentare se pot crea condiţii de diseminare vastă a inventarului de bucătărie, a utilajului, în primul rînd a celui care vine în contact cu legumele, ceea ce contribuie la nime-rirea agentului patogen în alte produse. în felul acesta, mecanismul alimentar de transmitere a infecţiei este principalul care determină procesul infecţios.

Din punct de vedere epidemiologie pseudotuberculoză este definită ca o infecţie intestinală cu mecanism de transmitere fecal-oral cu tip alimentar al procesului epidemiologie. Nu se exclude transmiterea agentului patogen de la animalul bolnav la om în timpul îngrijirii lui. Calea de contact habitual de transmitere este studiată insuficient. Rolul mijlocului aeropulveric de trans­mitere este neînsemnat, deşi el nu poate fi exclus completamente.

Pseudotuberculoză se întîlneşte atît sub formă de cazuri sporadice de îm­bolnăvire, cît şi de izbucniri de grup, care uneori capătă extinderi considerabile. Ea se inregistrează în toate grupurile de vîrstă, mai frecvent la copii, dat fiind faptul că ei se află în colectivităţi (creşe, grădiniţe, şcoli, internate etc.).

Boala se înregistrează anul întreg, însă o ascensiune manifestă se constată în perioada de iarnă-primăvară, fapt legat de infectarea legumelor la bazele de păstrare. Creşterea morbidităţii începe din februarie, cu incidenţă maximă în aprilie.

Patogenia

Patogenia psedotuberculozei este studiată insuficient. Infectarea se produce pe cale bucală. De menţioanat, că însuşi faptul molipsirii nu este asociat în mod obligatoriu de dezvoltarea procesului patologic. Ca şi în alte infecţii, în cazul de faţă o însemnătate mare au : starea organismului uman, doza infectului, însuşirile patonenice ale tulpinii în cauză etc. în funcţie de proprietăţile biolo­gice ale microbului, de capacitatea de a produce endo- şi exotoxine, de a provoca reorganizarea alergică a organismului, în tabloul clinic al afecţiunii se observă sindroamele infecţios, toxic şi alergic. Produsele infectate cu un conţinut mare de microbi, de toxine şi produşi metabolici ai acestora pătrund prin mucoasa bucofaringelui şi ganglionii limfatici periferici (de aici faringita, limfoadenita cervicală) în stomac, intestinul subţire şi apoi în ganglulonii limfatici periferici ileocecali.

în perioada aceasta a bolii agentul poate nimeri în sînge. Bacteriemia con­diţionează dezvoltarea proceselor patologice secundare în diverse organe : ficat, plămîni, splină (în bacteriemie de scurtă durată leziuni noi în viscere pot să lipsească). în unele cazuri e posibilă dezvoltarea septicemiei.

Pe fondul procesului infecţios în pseudotuberculoză se constată restructu­rarea alergică a organismului, care atinge starea de vîrf către ziua a 17—21-a de la debutul bolii. în timpul acesta apar erupţii de tipul eritemului urticarian, nodos, acutizarea procesului în organele digestive, artrite.

Procesul clinic se desfăşoară cu perioade de remisie şi acutizări. însănăto­şirea poate surveni după oricare fază. Deci, în pseudotuberculoză pot fi obser­vate două etape patogenetice manifeste, care capătă importanţă de sine stă­tătoare.

1.   încorporarea agentului patogen, manifestările primare şi regionar-focale ale bolii.

2.   Bacteriemia, vehicularea hematogenă şi septicemia, care se desfăşoară, de regulă, după perioada întîia, cu toate că uneori nu este net pronunţată.

Imunitatea în pseudotuberculoză este asigurată din contul factorilor umo­rali şi celulari, totodată cel mai important rol îl joacă fagocitoza. în experienţe pe animale s-a stabilit că tulpinile slabvirulente sînt fagocitate şi nimicite cu uşurinţă de către celule, pe timp ce tulpinile virulente provoacă distrugerea fagocitului, ceea ce contribuie la propagarea microbilor în organism.

Anatomie patologică. Modificările patologice în pseudotuberculoză sînt studiate insuficient. La oamenii sucombaţi de pe urma formei septicemice a pseudotuberculozei necropsia relevă hepatosplenomegalie, mărirea ganglio­nilor limfatici ai mezoului, noduli multipli, în fond mărunţi, de culoare cenuşie-albă şi abcese de formă sferică sau ovală. Uneori se observă granuloame în plămîni, ciroză pigmentară şi hemoşideroză ale ficatului, splinei, pancreasului, ganglionilor limfatici ; în cavitatea abdominală — exsudat sero-hemoragic. La copiii mici se constată hemoragii punctiforme multiple în splină, mucoasa gastrică, pleură, distrofia organelor parenchimatoase, ulcere multiple de diferite dimensiuni pe mucoasa intestinului subţire. In majoritatea cazurilor în timpul operaţiilor cu ocazia apendicitei în cavitatea peritoneală se decelează cantităţi mari de exsudat. Ganglionii limfatici lezaţi sînt situaţi, de obicei, în unghiul ileocecal şi în mezoul porţiunii terminale. Ei se află separat sau aderaţi în conglomerate, sînt net hiperemiaţi, suculenţi, în unele cazuri cu microabcese alb-gălbui. La unii bolnavi se constată modificări inflamatorii ale peretelui porţiunii terminale a ileonului, mai"rar a cecului şi a colonului ascendent. Apendicele vermicular în macroscopie poate fi cu modificări inflamatorii nee­senţiale, în cazuri aparte în apendicele vermicular pot fi decelate granuloame caracteristice localizate cu predilecţie în stratul submucos.

Semnul caracteristic al granulomului pseudotuberculos este zonalitatea manifestă. După zona centrală a supuraţiei urmează zona celulelor reticulare cu necrobioză, penetrată de leucocite polinucleare. în unele cazuri în această zonă pot fi descoperite celule epitelioide, precum şi celule solitare de tip Lang-hans, însă cu o structură mai puţin caracteristică pentru acestea. în granulom sînt antrenate vase mici, aproape întotdeauna cu pereţii modificaţi.

Tablou clinic. Manifestările clinice ale pseudotuberculozei sînt variate atît ca gravitate, cît şi ca simptomatologie. Perioada de incubaţie constituie în medie'2—6 zile, cel mult — pînă la 19—22 zile.

Perioada iniţială, care durează de la 6—8 h la 2—3 zile, se caracterizează prin astenie, cefăîee, frisoane. La unii bolnavi se constată fenomene catarale şi mialgii, artralgii şi dureri osteocope. Deja în această perioadă la unii bolnavi apar semne ale leziunii tractului gastrointestinal : greaţă, senzaţii neplăcute sau dureri neînsemnate în porţiunea superioară sau în cea medie ale abdomenu­lui ori în regiunea iliacă dreaptă.

Perioada de stare a bolii, care durează 3—6 zile, se caracterizează prin dezvoltarea maximă a simptomelor perioadei iniţiale : frisonul alternează cu senzaţia de căldură, apare febra, temperatura corpului atinge 38—39°C. Curba termică mai des e de tip constant, dar poate fi remitentă, ondulantă, intermi­tentă. Perioada febrilă variază de la 1 la 48 zile. Sindromul frecvent sînt erup­ţiile, care apar în ziua a 1—4-a şi se menţin 2—3 zile, însă la unii bolnavi per­sistă pînă la 7 zile. Ele pot fi variate : rozeolice, eritematoase, papuloase, mai rar — urticariene sub formă de eritem nodos. Deseori erupţiile sînt polimorfe : rozeolo-papuloase, maculo-papuloase, la un număr mic de bolnavi (cea 14%) — hemoragice. Mai frecvent erupţiile sînt situate pe suprafeţele laterale ale torace­lui, pe partea inferioară a abdomenului, pe suprafaţa medială a mîinilor, pe coapse,gambe, condensîndu-se în pliurile naturale. Uneori se localizează în re­giunea articulaţiilor mari. în unele cazuri erupţia este însoţită de prurit. La erupţii deseori se asociază dureri în articulaţii, fenomene artritice, mai rar — dureri abdominale. La majoritatea bolnavilor faţa, gîtul, palmele, picioarele sînt hiperemiate şi edemaţiate (simtomele „glugă", „mănuşi", „şosete"). La o jumătate din bolnavi apar dureri moderate în gît. Se evidenţiază hiperemia mu­coasei palatului moale, pilierilor, luetei şi amigdalelor. Aproape la toţi bolnavii este manifestă granulaţia palatului moale, pilierilor. luetei. în cazuri aparte se constată eritem, hemoragii. Fenomenele catarale pot fi net manifeste şi uneori constituie unicul semn al bolii. în perioada acută e posibilă mărirea ganglioni­lor limfatici — submandibular!, angulo-maxilari, cervicali, subaxilari. Consis­tenţa lor este moale, doloritatea neesenţială. Aproape la toţi bolnavii se consta­tă modificări din partea aparatului locomotor — dureri în osul sacru sau în regiunea lombară, curbaturi, mai rar pe traiectul coloanei vertebrale şi în maxilare. La majoritatea bolnavilor şe constată lezarea articulaţiilor de tipul artralgiilor şi rar — al poliârtritelor. Cel mai frecvent sînt lezate articulaţiile mari — ale genunchilor, tibiotarsiene, scapulohumerale, ale coatelor, radio-carpiene, mai rar — mandibulare, coxofemurale. Sindromul doloric depinde de gravitatea bolii şi poate fi slab sau puternic, care dificiliază deplasarea de sine stătătoare. Articulaţiile sînt tumefiate, dureroase şi fierbinţi la palpare. Forma articulară a infecţiei pseudotuberculase se întîlneşte în medie la 20% din cazuri.

Mialgia în perioada acută se menţionează de către majoritatea bolnavilor. Ea~predomină în muşchii cervicali, abdominali, ai extremităţilor. în unele cazuri mialgiile muşchilor abdominali sînt net pronunţate, ceea ce simulează „abdomenul acut". Forma mialgică este diagnosticată în prezenţa durerilor musculare manifeste şi a expresării slabe a altor simptome ale bolii. Modifică­rile din partea sistemului cardiovascular se întîlnesc atît în perioada acută a bolii, cît şi în cea de convalescenţă. Se constată bradicardie, puls labil, dilatarea limitelor cardiace, asurzirea zgomotelor, zgomot sistolic în apex, extrasistolie. La 2,8% din bolnavi se dezvoltă miocardita. Lezarea organelor respiratorii se caracterizează prin tuse, junghi toracic. La unii bolnavi cu evoluţie gravă se determină matitatea sunetului percutoric, raluri umede. La examenul radio­logie se relevă intensificarea desenului bronhovascular, aspectul trabecular al hilurilor, mai rar — infiltraţia ţesutului pulmonar.,

Afectarea tractului gastrointestinal în forma uşoară a bolii se manifestă prin acuze de inapetenţă, greaţă, mai rar — vomitare, tulburări ale scaunului. Scaunul este păstos sau lichid de 4—8 ori pe nictemer, la unii cu mucus. Durerea abdominală se constată la o jumătate din bolnavi şi deseori se evidenţiază doar la palpare. Limba este saburală, eliberîndu-se, devine zmeurie. La o evoluţie mai gravă modificările gastrointestinale sînt mai pronunţate şi predomină faţă de celelalte. în cazul acesta este diagnosticată forma abdominală a pseudo­tuberculozei. Ea se caracterizează prin durere abdominală în regiunea epigas-trică, ombilicală sau iliacă dreaptă, mai rar în hipocondrul drept şi în regiunea iliacă stîngă. Sindromul abdomenului se manifestă clinic mai ales sub formă de limfadenită mezenterică, ileită terminală şi apendicită acută.

în ileita termirrată şi limfadenită mezenterică durerea se localizează în regiunea iliacă dreaptă sau, mai rar, în regiunea ombilicală. Durerea este constantă, mai rar în accese, uneori puternică, impunîndu-i bolnavului o pozi­ţie forţată. La palpaţie cecul este dureros, umflat, se constată garguiment. La unii bolnavi în regiunea iliacă dreaptă sînt palpabili ganglionii limfatici ai me-zoului măriţi, induraţi şi dureroşi.

Forma apendiculară a pseudotuberculozei se întîlneşte rar. îi este proprie durerea constantă în jumătatea dreaptă a abdomenului. Pe fondul febrei şi intoxicaţiei apar vomitări, scaun lichid. Modificările apendicelui vermicular pot fi diverse : de la o inflamaţie catarală neînsemnată pînă la gangrena. De regulă, în mezoul iliac şi în apendicele vermicular se evidenţiază ganglionii limfatici inflamaţi, măriţi în volum.

La o parte din bolnavi pseudotuberculoză se manifestă prin clinica gas-troeteritei acute, iar la un număr mic de persoane se poate instala sindromul colitic.

In acmeul perioadei acute la o treime din bolnavi se constată hepatomegalie, caurere la palparea ficatului, coloraţie icterică a sclerelor, tegumentelor, dereg-liarea metabolismului pigmentar, a reacţiilor funcţionale, apariţia în urină a iurobilinei şi a pigmenţilor biliari. Fenomenele hepatitei parenchimatoase se |)ot manifesta în grad diferit. în cazurile mai grave hepatita de etiologie pseudo-tuberculoasă se aseamănă cu hepatita virală A. în unele cazuri se evidenţiază hepatomegalia fără careva alte leziuni. Splenomegalia se observă rar (pînă la 20%) şi, de regulă, la bolnavii cu evoluţie gravă. Afectarea organelor urinare, care se manifestă prin semnul Pasternaţki pozitiv, prin leucociturie, albuminu­ric hematurie, cilindrurie, survine doar în perioada acută şi nu la toţi bolnavii.

în proces este antrenat şi sistemul nervos, ceea ce se manifestă prin cefalee, adinamie, stare de inhibiţie psihică, somnolentă, hiperestezie tactilă, hipera-cuzie, intolerantă a luminii orbitoare. în perioada de stare a bolii la 5—7% din bolnavi se instalează meningism, la 2,5% — meningită seroasă (în LCR — citoza limfocitară a 18—20 celule, cantitatea de proteină este sporită). în caz de evoluţie gravă se constată fenomene de meningoencefalită cu simptomato­logie caracteristică : cefalee violentă, greaţă, vomă, somnolenţă, stare de inhi­biţie psihică, tulburarea conştiinţei, semne de iritare a meningelui şi substanţei cerebrale. în LCR — citoză a peste 400 celule, sporirea proteinei. Aceste feno­mene durează de la cîteva zile la 1,5—2 săptămîni. Evoluţia pseudotuberculozei conform tipului meningoencefalitei se întîlneşte cel mult în 0,25% de cazuri.

în unele cazuri pseudotuberculoză evoluează cu o intoxicaţie moderată, cu temperatură subfebrilă, mai rar febrilă, cu scăderea apetitului, capacităţii de muncă. Erupţie, leziuni locale nu se decelează. Forma aceasta a bolii se întîl­neşte în 1,2% din cazuri. La 15—20% din bolnavi evoluţia pseudotuberculozei, din contra, se caracterizează prin numeroase simptome nete : febră înaită, into­xicaţie, exantem, diaree, durere abdominală, icter, lezarea aparatului locomotor, în asemenea cazuri este diagnosticată forma combinată a bolii. Rareori, cel mult în 0,3—0,5% din cazuri, pseudotuberculoză evoluează după tipul septi­cemiei. Mai des se întîlneşte forma toxico-septicemică (pînă la 2—3%). Pe­rioada a treia a bolii — remisia, în majoritatea cazurilor (60—80%) coincide cu perioada de convalescenţă, se instalează odată cu normalizarea tempera­turii şi dispariţia erupţiilor.

Pe faţă, trunchi spre finele primei săptămîni şi începutul celei de-a 2-a, pe mîini şi picioare la săptămîna a 2—3-a la o treime din bolnavi apare o des-cuamaţie furfuracee şi lamelară. în perioada de convalescenţă la o parte din bolnavi se pot produce ascensiuni febrile de scurtă durată pînă la 37,2—37,4°C, fenomene asteno-vegetative, dureri articulare, sudoraţie, irascibilitate (formă reziduală). După perioada de remisie (mai des în a 13—15-a zi) la o treime din cei ce au suportat boala apare recidiva. Mai frecvent ea se dezvoltă în cazul formei catarale (cea 50%) şi mai rar (pînă la 20—30%) în infecţia generală şi în forma artralgică. Se constată o anumită dependenţă a gravităţii recidivei de gravitatea afecţiunii.

Recidiva mai frecvent se dezvoltă insidios : apar cefaleea, astenia, dureri abdominale, osteocope, artralgii, mialgii, se tulbură somnul, scaunul, scade apetitul, creşte temperatura corpului. La o treime din bolnavi pot apare erupţii.

Simptomele principale sînt leziunile aparatului locomotor şi tractului gas­trointestinal. Apar greaţă, mai rar vomă, durere în regiunile iliacă dreaptă şi ombilicală, hepatosplenomegalie. Sînt manifeste artralgiile, poliartritele. Peste 18—37 zile de la prima recidivă la un număr redus de bolnavi pot surveni recidive repetate.

Jn unele cazuri (3%) pseudotuberculoză capătă o evoluţie trenantă (pînă la 8 luni), pentru care sînt caracteristice ascensiuni febrile ondulante de durată, artrite repetate.

Pseudotuberculoză poate evolua în asociere cu afecţiuni somatice şi cu alte infecţii. De regulă, în asemenea caz boala evoluează grav, mai frecvent apar recidivele. Formele abortive asimptomatice, fruste ale pseudotuberculozei, de obicei, se decelează prin examene serologice şi bacteriologice în timpul izbucni­rilor.

După gravitatea evoluţiei se deosebesc forme grave, de gravitate medie şi uşoare. în majoritatea cazurilor (60%) pseudotuberculoză are evoluţie uşoară. Formele de gravitate medie se întîlnesc în 30% şi cele grave — în 10—13% de cazuri.

Diagnostic şi diagnostic diferenţial. Diagnosticul clinic al pseudotubercu­lozei este dificil dată fiind similitudinea ei cu mai multe afecţiuni : scarlatina, hepatită infecţioasă, reumatism articular acut, apendicită acută, boala lui Crohn, eritem nodos, gastroenterocolită acută.

Deosebit de dificil e diagnosticul în cazuri sporadice de boală. Cea mai sigură metodă de identificare a pseudotuberculozei este diagnosticul de labora­tor — izolarea culturii şi decelarea anticorpilor specifici în serul sangvin al bolnavului. în funcţie de forma afecţiunii, în limfadenită mezenterică şi în apen­dicită examenului bacteriologic se supun ganglionii limfatici, conţinutul abce­selor, sectoarele necrotice ale intesitinului, ale apendicelui ; în cazul afectării tractului gastrointesinal — lichidul de spălaturi rinofaringiene, sîngele ; în leziunile pulmonare — sputa ; în cazul formei septicemice — sîngele ; în toate formele se examinează materiile fecale, urina. Pentru analiza serologică se foloseşte sîngele recoltat din vena plicii cotului sau din deget. De la cadavru se examinează bucăţele de organe parenchimatoase, ganglionii limfatici modi­ficaţi, segmente de intestin subţire şi gros.

în unele cazuri agentul patogen poate fi decelat prin însămînţarea directă a materialului prelevat de la om pe medii nutritive, însă mai frecvent trebuie folosite mediile de cultivare. în acest scop se foloseşte soluţia-tampon fosfatică sau mediul Serov (1968). Materialul de examinat trebuie prelevat pînă la în­ceputul tratamentului. în majoritatea cazurilor creşterea agentului se men­ţionează în al 3—7-a nictemer, mai rar în cel de-al 13-a şi foarte rar — mai tîrziu. în calitate de mediu nutritiv solid se aplică mediul Endo sau mediul solid Serov, pe care cultura se incubează 24— 36 h la temperatura de 22—25°C. Coloniile crescute se scot de pe geloză şi se însămînţează pe geloză nutritivă slabalcalină (Hottinger, peptonată etc.). Cultura izolată se identifică după însuşirile biochimice, aglutinarea serului tipic specific şi după comportarea faţă de bacteriofagul specific.

Infectarea cu pseudotuberculoză e cauzată mai ales de Y. pseudotubercu­losis de serovarianta I (95—80%), mai rar drept cauză servesc agenţii de sero-varianta III (5—20%), în fine, Yersinia de serovarianta IV (cel mult 1% şi pe teritorii limitate). Agentul patogen izolat se diferenţiază cu Y. enterocolitica, metoda de separare a căruia este analogă. în caz de necesitate se efectuează diagnosticul diferenţial cu microbul pestei.

Cercetările serologice în pseudotuberculoză constituie metoda care permite a determina prezenţa şi concentraţia anticorpilor specifici în sîngele bolnavilor, în acest scop se aplică RHAP şi reacţia de aglutinare Widal cu tulpină tipică sau autotulpină. în pseudotuberculoză în majoritatea cuzurilor sînt pozitive ambele teste — izolarea culturilor şi prezenţa anticorpilor în ser, titrul cărora sporeşte sau scade în cercetările dinamice. însă în unele cazuri pot fi izolate culturi fără înregistrare de anticorpi în ser, fapt constatat frecvent în cazul evoluţiei grave a infecţiei. Se întîlnesc şi anticorpi fără izolarea culturilor.

Ţinîndu-se cont de modificările patomorfologice, are importanţă examenul histologic al bioptatelor de ganglioni limfatici şi de alte organe.

Tratament. în funcţie de forma afecţiunii, tactica tratamentului este diversă.

In gastrita acută, gastroenterită, enterocolită în scopul dezintoxicării e^raţional a folosi soluţii de electroliţi, în cazurile grave — intravenos. Antibiofîco- şi chi-mioterapia nu sînt rationale. în formele mai severe, îndeosebi în cele septice-mice, se recomandă aplicarea antibioticelor cu spectru larg de acţiune : strepto-micină, gentamicină, levomicetină, tetraciclină în doze de rutină conform vîrstei. Tratamentul este eficient dacă antibioticele se aplică în decursul a 2 săptămîni. Seria săptămînală a oricărui antibiotic este puţin eficientă. Este raţională alternarea antibioticelor după 7 zile de aplicare. Pentru accelerarea procesului de însănătoşire şi eliberarea organismului de agentul patogen, tra­tamentul se va asocia cu terapia tonică generală şi stimulantă (polivitamine, glucoza, stimulatori biogeni, preparate enzimatice şi antihistaminice, remedii cardiovasculare după indicaţii). Terapia desensibilizarea şi dezintoxicantă este obligatoare.

Pronosticul de obicei este favorabil, boala se sfîrşeşte cu însănătoşire deplină. Prdnosticul este rezervat în cazul toxicozei grave, îndeosebi la copiii mici.

Profilaxie. Dat fiind faptul că transmiterea infecţiei în pseudotuberculoză se produce în fond pe cale alimentară, ca şi în alte infecţii intestinale, un rol important aparţine stării sanitaro-igienice a obiectelor de alimentare, respectă­rii regulilor de preparare şi realizare a bucatelor din legume. O măsură impor­tantă de profilaxie a pseudotuberculozei constituie controlul asupra stării sani­tare a depozitelor pentru legume şi păstrării legumelor, nimicirea rozătoarelor şi prevenirea pătrunderii lor în încăperile locative şi la obiectele de alimentare.

® Articolele date sunt publicate in exclusivitate pe Medtorrents.com cu scop informativ.
Copierea si distribuirea materialelor este permisă doar cu indicarea link-ului către sursa originală.

2156

Ar putea sa te intereseze:




Cel mai bun fotograf de nunta 


Citeste mai mult la tema:




Однажды твоя жизнь будет оценена не по тому сколько денег ты заработал и сколько у тебя машин. А по тому как ты повлиял на чью-то жизнь...



  
Design by Dr. wikko © 2020