...






                        

19:57

Transplantul de organe



Transplantologia este stiinta despre transplantarea organelor si a tesuturilor. Transplantarea de organe a devenit posibila datorita elaborarii de catre A.Carrel a suturii vasculare.

In cele ce urmeaza sunt reflectate principalele realizari stiintifice ce au favorizat dezvoltarea transplantologiei.

Anul 1900. Imunologul din Austria Landsteinert descopera grupele sangvine A, B, O.

1902: Chirurgul german E. Ullmann efectueaza pentru prima data transplantarea rinichilor la caine.

1902-1905: Chirurgul francez A. Carrel elaboreaza tehnica anastomozelor vasculare; pentru intaia oara, in experiment, realizeaza transplantarea inimii.

1926-1928: Fiziologul rus S. S. Briuhonenko creeaza si foloseste aparatul de circulatie extracorporeala.

1933: Chirurgul rus lu.Iu.Voronoi pentru prima data realizeaza alotransplantarea rinichiului de la cadavru.

1940: Londsteiner si imunologul american Wiener descopera factorul Rhezus.

Transplantarea   pancreasului.

Transplantarea pancreasului deocamdata se afla in stadiu de experiment clinic. Ea este aplicata la bolnavii cu diabet zaharat insulinodependenti, ca remediu de substitutie biologica a functiei pierdute a acestui organ.

Indicatii pentru transplantarea pancreasului:

  • diabetul zaharat juvenil cu insuficienta cronica renala in stadiul terminal;
  • polineuropatia sau retinopatia in stadiul tardiv al diabetului zaharat.

Acesti bolnavi, aflati in floarea vietii (in cazul diabetului juvenil) sunt sortiti orbirii sau decesului in uremie. Transplantarea renala in aceste situatii are efect temporar, deoarece in organul transplantat se dezvolta foarte curand glomeruloscleroza, rinichiul pierzandu-si functia. Solutionarea situatiei in cauza poate fi realizata prin transplantarea concomitenta a pancreasului si a rinichiului, sau, in indicatii aparte, doar prin transplantarea pancreasului. La bolnavii cu diabet zaharat juvenil se intreprinde transplantarea alogena a celulelor aparatului insular al pancreasului, concomitent cu transplantarea rinichiului sau dupa transplantarea acestuia. Reinfuzia suspensiei de celule autogene ale aparatului insular (luate de la pacient dupa pancreatectomie pentru pancreatita cronica) se poate efectua prin vena porta, care apoi se sedimenteaza in ficat, fiind considerat drept tratament de substitutie.

Contraindicatii pentru transplantarea pancreasului sunt:

  • celelalte forme ale diabetului zaharat;
  • stadiile precoce ale bolii si absenta complicatiilor diabetului zaharat.

Pentru transplantare, de regula, este folosit segmentul distal al pancreasului (o parte din corp si coada pancreasului, impreuna cu vasele sangvine), care se transplanteaza in fosa iliaca. Artera si vena lienala se anastomozeaza cu vasele iliace, procedeu termino-lateral. Duetul pancreatic este ligaturat sau blocat cu clei biologic.

In majoritatea cazurilor normoglicemia se restabileste indata dupa operatie, fara a fi nevoie de administrarea insulinei. Cu toate acestea, efectul terapeutic dupa transplantare este de scurta durata. Transplantarea pancreasului este asociata cu pericol sporit pentru bolnav, din cauza complicatiilor frecvente si grave sub forma de infectii, inhibitie cu suc pancreatic a tesuturilor din jurul transplantului si afectarilor tipice pentru pancreatita acuta.

Transplantarea   cordului.

Transplantarea inimii se realizeaza comparativ frecvent, ocupand locul doi dupa transplantarea rinichiului. Perfectionarea metodelor de inhibitie a regetului cu ajutorul Ciclosporinei-A, tehnicii circulatiei extracorporale si a terapiei intensive au permis aplicarea pe scara mai larga a transplantarii cordului in practica medicala.

Drept indicatii pentru operatia de transplantare a inimii servesc:

  • boala ischemica a cordului in stadiul terminal de dezvoltare (pana la 45% din numarul total de transplantatii);
  • cardiomiopatia cu manifestari grave ale insuficientei cardiace (45%);
  • alte patologii ale cordului (10%).
  • Criteriile la selectarea bolnavilor pentru transplantarea inimii sunt urmatoarele:
  • gradul IV al insuficientei cardiace (dupa clasificarea Asociatiei Cardiologilor din New-York) dau presupusa longevitate a bolnavului mai mica de 6 luni;
  • varsta bolnavului intre 15-50 ani;
  • starea satisfacatoare a pacientului pana la aparitia stadiului final de dezvoltare a patologiei cardiace, comunicabilitatea lui si starea emotiva stabila.

La alegerea metodei de tratament, medicul se va convinge ca transplantarea cordului este unicul mod de prelungire a vietii bolnavului, ca celelalte metode de terapie a patologiei cardiace grave s-au epuizat.

Contraindicatii la transplantarea inimii:

  • tensiunea ridicata in sistemul arterei pulmonare (hipertensiune pulmonara);
  • patologii renale cu dereglarea functiei rinichilor;
  • obezitate morbida;
  • alcoolism, narcomanie;
  • boli psihice;
  • prezenta infectiei active in organism.

Pacientii cu criteriile sus-indicate, de regula, decedeaza pe parcursul a 9 luni, transplantarea inimii devenind, astfel, ineficienta.

In calitate de donator pentru transplantarea inimii va fi selectata o persoana (de dorit sub 35 de ani) avand inima sanatoasa, cu clinica mortii cerebrale stabilita. Activitatea cardiaca a donatorului va fi sustinuta prin terapie intensiva. Donatorul si recipientul vor avea grupa sangvina identica, in serul sangvin al recipientului vor lipsi anticorpi contra limfocitelor donatorului.

Transplantarea cordului se realizeaza numai in sectiile de chirurgie cardiaca, experimentata in efectuarea circulatiei extracorporale, dotate cu aparatajul respectiv si care dispun de un personal calificat.

De obicei, in sali de operatie invecinate, concomitent, incepe operatia de recoltare a inimii de la donator si pregatirea recipientului - inlaturarea inimii sale bolnave, pentru a reduce la maxim timpul intre luarea si transplantarea inimii donatorului. Calea de abord este sternotomia mediana.

Dupa deschiderea pericardului se canuleaza vena cava superioara si inferioara, pentru conectarea aparatului de circulatie extracorporeala. Inima recipientului se excizcaza, cu lasarea peretilor posteriori ai ambilor atrii si locul confluentei venelor cave in atrii (Des. 211). Pregatita in modul corespunzator, inima donatorului se sutureaza cu peretele posterior al atriilor, cu septul dintre ele, cu aorta si artera pulmonara. Dupa declamparea aortei circulatia sangvina se restabileste, in primul an dupa transplantare supravietuiesc 80% de bolnavi, peste 5 ani - pana la 50%.

Imunodepresia farmacologica dupa operatia de transplantare a inimii se efectueaza cu aceleasi preparate care sunt folosite si dupa transplantarea rinichiului, cu singura exceptie ca dozele se iau mai mari. Reactia de reget se va manifesta prin voltaj scazut al undei QR la ECG. Pentru depistarea simptomelor precoce ale regelui ui cardiac se procedeaza la biopsia transvenoasa endocardiaca a miocardului, cu studiul histologic al bioptatelor.

Transplantarea   ficatului.

Reprezinta una dintre cele mai complicate si prelungite in timp operatii in transplantologie. Cu toate acestea, este folosita pe larg in centrele specializate de transplantare a organelor, in Europa au fost deja efectuate peste 2000 operatii de transplantare a ficatului.

Indicatii pentru transplantarea ficatului: stadiul final de dezvoltare a cirozei hepatice, tumorile maligne ale ficatului, viciile de dezvoltare a cailor biliare (atrezia etc.), insuficienta hepatica progresanta, sindromul Badda-Kiari.

Contraindicatii: metastazele tumorilor maligne, casexia, hipotonia, dereglarea functiilor rinichilor, alcoolismul.

Ficatul, la fel ca si rinichiul, este luat de la donator cu inima inca functionand, insa moartea cerebrala a caruia este deja stabilita. Grupa sangvina a donatorului si a recipientului vor fi identice. Tiparea dupa criteriile HLA nu are insemnatate decisiva, deoarece legaturi reciproce intre histocompatibilitatea HLA si regetul ficatului n-au fost atestate. Importa lipsa aparatului "ficat artificial" analogic aparatului "rinichi ar¬tificial", cu ajutorul caruia s-ar putea mentine viata bolnavului cu insuficienta hepatica pe parcursul unei anumite perioade de timp. Desi cu ajutorul hemosorbtiei, dializei, plasmaferezei pot fi inlaturate substantele toxice din organism, restabilirea pe cale sintetica a functiei ficatului, din punct de vedere tehnic, deocamdata este imposibila. Aceasta circumstanta impune accelerarea transplantarii ficatului.

De regula, este aplicata transplantarea ortotopica sau heterotopica.

La transplantarea ortotopica ficatul recipientului se inlatura si in locul lui se transplanteaza ficatul alogen de la donator, in aceste cazuri se anastomozeaza vasele sangvine ale ficatului cu vena cava inferioara, vena porta, artera hepatica a recipientului. Vezicula biliara a ficatului-donator se anastomozeaza cu ansa intestinala a recipientului. La ischemia hipotermica a ficatului-donator pe parcursul a 2-4 ore functia ficatului transplantat este pastrata integral.

La transplantarea heterotopica ficatul recipientului nu se inlatura, in cavitatea abdominala se transplanteaza ficatul sau lobul stang al ficatului donatorului, anastomozand vasele ficatului transplantat cu vasele recipientului, iar vezicula biliara - cu ansa izolata, procedeu a la Roux. Aceasta varianta de transplantare este mai putin complicata, insa in perioada postoperatorie poate surveni traumatizarea venelor cu dezvoltarea hemoragiei in cavitatea abdominala, fapt ce pune in pericol viata recipientului.

La transplantarea heterotopica a ficatului survine, de regula, micsorarea excursiei diafragmului cu riscul aparitiei complicatiilor pulmonare. Anume din aceste motive la transplantarea heterotopica a ficatului se recurge mai rar.

Transplantarea   plamanilor.

Sub aspect tehnic, elaborarea operatiei de transplantare a plamanilor este bine pusa la punct, in cadrul operatiei de transplantare a plamanilor transplantul este unit prin aplicarea anastomozelor intre artera pulmonara, bronh si sectorul de atriu in care conflueaza venele pulmonare. Spre regret, rezultatele acestei operatii la ora actuala mai lasa de dorit, cauza fiind reactia de reget si sensibilitatea sporita a plamanilor la infectie. Momentele vizate conduc la edem pulmonar, dereglarea functiei de ventilatie-perfuzie, hipoxie si decesul pacientului. Cu toate acestea, sunt descrise cazuri de functionare a plamanilor transplantati pe parcursul a peste 9 luni.

 

1942-1945: Imunologul englez P. Medawar demonstreaza natura imunologica a ragetului transplantului.

1946-1960: Chirurgul rus V.P. Demihov pentru prima data, in experiment, realizeaza transplantarea complexului "cord-pulmon", transplantarea celei de a doua inimi in cavitatea toracica, in anul 1960 editeaza monografia "Transplantarea organelor vital importante", reeditata ulterior la New-York (1962), Berlin (1963), Madrid (1967).

1965: La Capetown (Africa de Sud) chirurgul K. Bernard realizeaza prima transplantare a inimii la om.

1968: Este fondata la Leiden Organizatia Europeana pentru coordonarea tipajului tisular, inregistrarea recipientilor potentiali, aprovizionarea lor cu organe-donator.

1976: Este descoperit imunodepresantul ciclosporina-A.

La ora actuala, intr-un sir de centre specializate, se realizeaza sistematic transplantarea de organe, obtinandu-se rezultate bune atat precoce, cat si tardive.

Realizarile in transplantarea organelor se datoreaza intelegerii mai profunde a rolului sistemului imun in receptionarea transplantului, elaborarii metodelor de apreciere a histocompatibilitatii tisulare a donatorului si a recipientului, depasirii incompatibilitatii si inhibitiei reactiei de reget de catre organismul recipientului, elaborarii detaliilor tehnice ale prelevarii, conservarii si operatiei de transplantare a organelor, precum si organizarii sistemului de donare si a centrelor de transplantare.

Aspectele teoretice si tehnico-operatorii ale transplantologiei s-au conturat spre inceputul anilor '80. Transplantarea in acea perioada a organelor (rinichi, inima, ficat) se efectua intr-un numar redus de clinici. La ora actuala in lume sunt deja create peste 230 centre de transplantare a organelor, fiind reglementate juridic conditiile de recoltare a organelor de la donator, relatiile dintre donator, recipient, rudele acestora si personalul medical.

Pana la 1990 in intreaga lume au fost efectuate 13000 transplantari de organe, in timp ce in 1991 numai in S.U.A. numarul acestora a constituit 2000, in Franta-600. in fosta U.R.S.S. pana la 1983 s-au realizat 80 de transplantari ale cordului.

in lume pana in prezent sunt efectuate peste 50 de operatii de transplantare "inima-pulmon". Cea mai larga raspandire o are transplantarea rinichiului (anual in SUA se realizeaza peste 10000 de transplantari, in Franta - 2000, in Rusia pana la 700). Totodata, sporeste numarul transplantarilor de ficat si pancreas.

Cresterea ulterioara a numarului de transplantatii este dificila, acest fapt fiind cauzat de insuficienta organelor donator. Astazi numarul bolnavilor care asteapta transplantarea este de 2 ori mai mare, decat cel al pacientilor ce au primit deja organul respectiv de la donator.

® Articolele date sunt publicate in exclusivitate pe Medtorrents.com cu scop informativ.
Copierea si distribuirea materialelor este permisă doar cu indicarea link-ului către sursa originală.

61

Ar putea sa te intereseze:




Citeste mai mult la tema:




Однажды твоя жизнь будет оценена не по тому сколько денег ты заработал и сколько у тебя машин. А по тому как ты повлиял на чью-то жизнь...



  
Design by Dr. wikko © 2017