...






                        

20:03

Tulburarile circulatiei lichidului interstitial



Lichidul interstitial formeazã mediul intern al tuturor celulelor din organism reprezentând cam 16% din greutatea corpului si având un volum mediu de 11 litri. El este în contact, prin intermediul membranelor celulare cu lichidul intracelular a cãrui cantitate si compozitie depinde în largã mãsurã de cele ale lichidului interstitial, precum si prin intermediul peretilor capilarelor, cu plasma sanguinã, de volumul si compozitia cãreia depinde în largã mãsurã cantitatea si calitatea sa.bowel artery Întrucât orice substantã care intrã sau iese dintr-o celulã trece prin lichidul interstitial, rezultã cã mentinerea constantã a proprietãtilor sale normale este esentialã mentinerii structurii normale si capacitãtii functionale ale celulelor organismului. Din aceastã cauzã, în organism s-a diferentiat un mecanism complet neurohormonal de reglare a volumului si compozitiei chimice a plasmei sanguine în functie de cantitãtile de apã sau alte substante ingerate sau pierdute de organism, ceea ce împiedicã variatii importante, cu urmãri patologice, în compozitia lichidului interstitial.

De exemplu, în cazul piederii unei cantitãti mari de apã, vâscozitatea crescutã a sângelui determinã o secretie crescutã de hormon antidiuretic hipofizar, ca si o secretie crescutã de aldosteron, hormon care favorizeazã retinerea sodiului si a apei. La aceasta se adaugã excitarea centrului setei din hipotalamus care producând senzatie de sete stimuleazã ingerarea de apã. Când cantitatea de plasmã creste, cum se produce în special în insuficienta cardiacã sau renalã, cel putin un timp organismul se adapteazã la aceastã situatie printr-o vasodilatatie perifericã cu mãrirea capacitãtii arborelui circulator. Prin acest mecanism se limiteazã variatiile presiunii hidrostatice si coloid-osmotice din sânge, care la nivelul peretelui capilarelor regleazã schimburile de apã si sãruri între plasmã si lichidul interstitial. Acesta se modificã mai putin în urma variatiilor continue ale plasmei sanguine, asigurând celulelor organismului un mediu optim. Trebuie subliniatã si importanta endoteliilor vasculare, care în conditii fiziologice se comportã ca membrane semipermeabile, permitând trecerea apei si a cristaloizilor, nu si a coloizilor, din plasmã în lichidul interstitial si invers. În conditii patologice însã, cresterea permeabilitãtii endoteliului permite trecerea unor coloizi, în special a substantelor proteice, ducând la cresterea presiunii osmotice din interstitiu.pulmonary_embous

Când capacitatea organismului de a mentine constanta volumului si concentratia plasmei sanguine este depãsitã, variatiile acesteia repercuteazã asupra lichidului interstitial a cãrui cantitate poate creste, apãrând edemul, sau scãdea, cu instalarea unei stãri de deshidratare.

1.Edemul

Edemul este cresterea cantitãtii de lichid interstitial însotitã uneori de revãrsarea lui în cavitãtile seroase ale corpului. În functie de împrejurãri, edemul poate fi local, regional sau generalizat. Edemul generalizat al tesutului celular subcutanat se numeste anasarcã; când este asociat cu revãrsãri de lichid în cavitãti se vorbeste de hidropizie. În functie de cavitatea interesatã, revãrsãrile sau epansamentele sunt denumite hidrotorace în cavitãtile pleurale, hidropericard, hidroperitoneu sau ascitã hidremicã, hidrartrozã în cavitãtile articulare, hidrocel în cavitãtile mici, mai frecvent în cavitatea vaginalã a testiculului. Cresterea cantitãtii de lichid în ventriculii cerebrali, cu dilatarea lor se numeste hidrocefalie. Spre deosebire de revãrsãrile care se produc în diferite cavitãti în cursul unor reactii inflamatoare si care se numesc exudate, revãrsãrile întâlnite în celelalte forme de edem se numesc transudate. Caracterul neinflamator al transudatelor este caracterizat de continutul redus, sub 2%, în substante proteice, greutatea specificã sub 1012 si absenta aproape completã a celulelor inflamatoare. Aceste calitãti determinã reactia negativã a transudatului, spre deosebire de exudat, în contact cu reactivul Rivalta (solutie diluatã de acid acetic).

Tesuturile sau organele edematiate apar intumescente, mãrite în volum, de consistentã pãstoasã, presiunea digitalã lãsând o urmã care persistã câtva timp. Diferitele depresiuni sau ridicãturi de la suprafatã au tendinta sã disparã, suprafata devenid netedã. În functie de mecanismul de producere, culoarea este palidã, albãstruie sau rosiaticã, temperatura fiind mai scãzutã sau dimpotrivã, mai ridicatã, decât a restului organismului.

Microscopic, cresterea cantitãtii de lichid interstitial nu este aparentã pânã când presiunea negativã care existã în spatiile intercelulare nu devine pozitivã. Atunci celulele încep sã aparã dislocate de un lichid usor colorat în roz, care disociazã si fibrele conjunctive si produce intumescenta lor. O serie de aspecte microscopice caracteristice apar în diferitele forme de edem, în functie de patogeneza lor.    vase sangvine                    Edemul albastru sau cianotic apare în legãturã cu boli ale inimii (edem cardiac) sau ale venelor (edem venos). Edemul cardiac se datoreste stazei, încetinirii circulatiei sângelui si cresterii presiunii sale hidrostatice în vene, în urma insuficientei inimii. Concomitent, reducerea filtrãrii glomerulare duce la retinerea de apã si sãruri cu cresterea volumului sanguin (hipervolemie) si scãderea presiunii sale osmotice. Urmarea este trecerea unei cantitãti crescute de apã în spatiile intercelulare, cu cresterea cantitãtii lichidului interstitial si aparitia edemului. Acest tip de edem este dependent de gravitatie. Cât timp bolnavul este în posturã verticalã, edemul intereseazã cu predilectie extremitãtile inferioare, devenind evident în spatiile retromaleolare care tind sã disparã si pe fata dorsalã a piciorului, dupã care începe sã intereseze progresiv  gambele. Portiunile edematiate prezintã o culoare albãstruie, cianoticã si o temperaturã mai scãzutã. Trecerea în pozitie orizontalã duce la diminuarea edemului extremitãtilor inferioare, cu edematierea compensatorie a portiunilor pe care zace bolnavul. Concomitent, în acest edem caracteristic insuficientei inimii drepte sau insuficientei cardiace globale, se observã stazã în diferite organe, în special în ficat, splinã, rinichi si creier si în formele grave,  se pot întâlni revãrsãri pleurale, peritoneale sau chiar pericardice.

În insuficienta acutã a inimii se produce edemul pulmonar, o formã particularã de edem. Structura laxã si circulatia sanguinã bogatã a plãmânului fac acest organ foarte susceptibil acestui accident. Edemul intereseazã cu precãdere portiunile inferioare ale plãmânilor, dar în formele grave ambii plãmâni pot fi interesati în totalitate sau aproape în totalitate. Ei apar mãriti în volum, purtând pe suprafata lor impresia grilajului costal, au o culare rozã cenusie, mai închisã în portiunile dorso-bazale. În mod caracteristic, pe suprafata de sectiune se scurge o cantitate abundentã de lichid spumos, de culoare rozã. Microscopic, peretii alveolari apar usor îngrosati pe seama stazei din capilare si ramurile arteriolare pulmonare si a edemului interstitial. Întrucât delicatele structuri alveolare nu pot retine decât o micã parte din lichidul interstitial în exces acesta inundã spatiile alveolare sub forma unui material roz, omogen sau usor granular, continând bule de aer si rare elemente celulare (celule alveolare descuamate, eritrocite si leucocite). Edemul pulmonar poate apare ca o complicatie acutã pe fondul unei staze pulmonare cronice, dar si pe un plãmân anterior normal în cazul instalãrii subite a unei insuficiente acute a inimii stângi (infarct miocardic, leziuni miocardice traumatice). Poate apare si în legãturã cu forme grave de pneumonie, în stãri de soc sau ca urmare a inhalãrii de gaze toxice. O formã particularã de edem pulmonar se poate instala în urma extragerii prea rapide a unei colectii seroase pleurale: decompresiunea bruscã a tesutului pulmonar mult timp comprimat poate fi urmatã de constituire unui edem (edem de substitutie sau ex vacuo).

BOLILE_VENELOR                        Edemul venos este regional sau local si este urmarea stazei produse în procese patologice interesând traiectele venoase respective (varice, tromboze, flebite) sau compresiunii unor vene de procese inflamatoare sau tumorale învecinate. Se întâlneste de obicei la extremitãtile inferiore ale persoanelor cu varice, mai frecvent persoane în vârstã de sex feminin. Asemeni edemului cardiac, este un edem albastru, rece, gravitational. Când dureazã mai mult timp apar tulburãri trofice, mai ales sub formã de ulceratii în partea antero-internã a gambei numite si ulcere varicoase.

Edemul palid este de multe ori expresia unor leziuni renale, constiutind edemul renal. El apare în urma unor leziuni ale membranei glomerulare, prin care se pierd proteine, cu diminuarea presiunii osmotice a sângelui. El apare când proteinele plasmatice scad sub 4%. Edemul intereseazã întreg organismul dar este mai exprimat în regiunile bogate în tesut lax, cum sunt tesuturile periorbitale si organele genitale externe. Este putin dependent de gravitatie.

Edemul carential este de asemenea urmarea scãderii concentratiei plasmatice. Se întâlneste în boli cronice grave (tuberculozã, supuratii cronice, tumori maligne) în avitaminoze si stãri de inanitie de unde si diferitele nume de edem casectic, marantic, de foame. O formã particularã de edem carential exprimând o stare gravã de denutritie este asa numitul kwashiorkor întâlnit în tãrile subdezvoltate, în special în Africa tropicalã, datoritã unei carente grave, uneori absolute în proteine. Denumirea, în una din limbile africane, înseamnã  "boala produsã de fratele mai mic " subliniind faptul cã apare în urma suprimãrii alãptãrii, dupã nasterea unui nou copil. Edemul intereseazã cu predilectie extremitãtile, dar de multe ori este generalizat si exprimat, însotit de hepatomegalie, anemie, alternantã de zone pigmentate si depigmentate ale pielii si pãrului.

Edemul limfatic, mentionat anterior, ca urmare a stazei mecanice si ducând uneori la elefantiazã cu grave tulburãri trofice, este de asemenea un edem palid, mai evident conditionat de gravitate.

Edemul rosu este caracteristic reactiilor inflamtoare si imunoalergice. Edemul inflamator îmbracã un caracter local sau regional, în functie de extensia procesului inflamator. Tesuturile infamatoare sunt umflate , calde, de culoare rosie-vie, dureroase spontan sau la palpare. Este urmarea actiunii unor substante vasotrope, eliberate din tesuturile alterate, dar si de unii agenti patogeni, care permit un aflux important de plasmã în regiunea inflamatã, de multe ori cu un efect incontestabil benefic (aport de anticorpi, constituirea unor bariere de fibrinã).  piele                      Edemul imunoalergic este urmarea unor reactii imune de tip anafilactic sau complex. Intensitatea extravazãrii plasmatice îi poate conferi nu rar un caracter palid. Intereseazã cu predilectie pleoapa, fata, mâinile, organele genitale, dar poate îmbrãca si un caracter generalizat. Ultima eventualitate poate apare în cursul unor reactii anafilactice, exprimând starea de sensibilitate a organismului fatã de anumite substante si se instaleazã rapid în urma contactului cu aceste substante. Poate fi însotit de un edem al glotei, putând duce la asfixie prin obstructia completã a orificiului laringian de cãtre mucoasa edematiatã. Se întâlneste în mod caracteristic la copiii întepati de insecte, dar si la cei care au inhalat gaze iritante sau suferã de procese inflamatoare grave ale cãilor respiratoare superioare.

O reactie imunã complexã poate produce urticaria, când pe lângã edem cu tendintã de generalizare, pe tegumente apar numeroase plãci mici, pruriginoase, de culoare albã sidefie, înconjurate de o areolã congestivã, rosie-vie. Când contactul cu substanta sensibilizantã produce edemul predilect al fetei si pleoapelor, se vorbestre de edem Quincke.

Existenta si natura edemului trebuie cu precizie stabilitã prin anamnezã si examen atent al bolnavului, având în vedere necesitatea stabilirii tratamentului în functie de natura cauzei care a dus la aparitia diferitelor forme ale acestei tulburãri de circulatie.

2.Deshidratarea

Deshidratarea este pierderea unor cantitãti exagerate de lichide ducând la scãderea volumului sanguin (hipovolemie) si implicit la diminuarea cantitãtii de lichid interstitial. Ultimul efect poate tulbura functia diferitelor tesuturi si organe, ducând nu rar la aparitia de leziuni.

Deshidratarea se produce în urma ingerãrii unei cantitãti insuficiente de lichid sau atunci când organismul pierde cantitãti exagerate de lichid.

Ingerarea insuficientã de lichide la cei care se gãsesc în imposibilitate de a se aproviziona cu apã, dar si la persoanele în stare comatoasã (cãrora lichidul necesar trebuie administrat sub formã de perfuzii),  la unii bolnavi cu stenozã piloricã avansatã la care lichidele nu ajung în cantitate suficientã în intestin, sau în unele forme de boli psihice, când bolnavii refuzã sã ingereze lichide.

Pierderea exageratã de lichide prin transpiratie si expiratie se întâlneste la cei ce lucreazã la temperaturi ridicate si, în lipsa unor mãsuri adecvate de precautie, poate duce, la o stare gravã, asemãnãtoare socului si numitã soc caloric. În clinicã se întâlnesc stãri grave de deshidratare în unele boli infectioase, mai ales cu simptomatologie digestivã si mai frecvente la copii (enterocolite), în care lichidele se pierd în special prin vãrsãturi si diaree dar si prin transpiratii profuze. O formã gravã de deshidratare, care este de multe ori mortalã dacã nu se intervine la timp prin rehidratarea organismului, este caracteristicã holerei, boalã caracteristicã tãrilor tropicale dar care mai apare uneori sub formã de mici focare si în tãrile din zona temperatã,  inclusiv în România. Pãtrunsi în intestin prin apã sau alimente infectate, vibrionii holerici produc o enterotoxinã, care permeabilizând peretele vaselor din mucoasa intestinalã, determinã o pierdere enormã de lichid sub formã de diaree apoasã cu continut de mici flocoane de mucus (scaune cu aspect de zeamã de orez). Bolnavul netratat prezintã o stare gravã de soc, o adinamie, hipotermie, piele si mucoase uscate, voce stinsã, tahicardie, anurie, stare comatoasã ducând la moarte. Este însã suficient sã se rehidrateze bolnavul prin perfuzie corespunzãtor cantitãtii de lichid pierdut, pentru ca el sã se restabileascã în câteva zile; administrarea de antibiotice grãbeste desigur  vindecarea (nu existã leziuni evidente ale mucoasei intestinale).

În unele cazuri, deshidratarea poate fi urmarea unor tulburãri endocrine, de exemplu a poliuriei masive a bolnavilor cu diabet insipid, dar si a celor cu diabet zaharat sau boala lui Addison. De asemenea în cazurile rare de vipom, tumoare plecatã din insulele Langerhans ale pancreasului, secretia exageratã de peptid intestinal vasoactiv caracteristic acestei substante, cu actiune permeabilizantã, determinã aparitia de diarei apoase asemãnãtoare celor din holerã (holerã pancreaticã). În cazul deshidratãrilor grave ducând la stare de soc, dupã remedierea prin rehidratare a acestei tulburãri de circulatie, combaterea corectã a cauzei care a determinat-o trebuie sã ducã la prevenirea repetãrii sale.

® Articolele date sunt publicate in exclusivitate pe Medtorrents.com cu scop informativ.
Copierea si distribuirea materialelor este permisă doar cu indicarea link-ului către sursa originală.

18

Ar putea sa te intereseze:





Citeste mai mult la tema:




Однажды твоя жизнь будет оценена не по тому сколько денег ты заработал и сколько у тебя машин. А по тому как ты повлиял на чью-то жизнь...



  
Design by Dr. wikko © 2017