...






                        

Anatomia omului [66]
Anatomia topografica [30]
Anestezie/Reanimare [17]
Alergologie [8]
Biochimia [37]
Biochimie Clinica [7]
Biofizica [12]
Biologie moleculara [27]
Biostatistica [6]
Boli Infectioase [9]
Boli infectioase la copii [17]
Boli profesionale [1]
Cardiologie [43]
Chimie bioorganică [4]
Chirurgie [58]
Chirurgia OMF [4]
Chirurgia pediatrica [5]
Cultura comunicarii [0]
Kinetoterapie [10]
Dermatologie [30]
Ecologie [2]
Endocrinologie [13]
Epidemiologie [9]
Examen de Stat USMF [17]
Farmacologie [28]
Filosofie si bioetica [16]
Fiziologia umana [40]
Fiziopatologie [31]
Ftiziopneumologie [10]
Gastroenterologie [18]
Genetica umana [25]
Geriatrie [1]
Ginecologie [20]
Igiena generala [29]
Imunologie [4]
Hematologie [15]
Histologie [17]
Medicina interna- Terapie [39]
Medicina de Familie [18]
Medicina de Laborator [1]
Medicina Militara [3]
Medicina legala [6]
Medicina sociala [2]
Microbiologie [14]
Morfopatologie [39]
Nefrologie [12]
Neurologie [22]
Neonatologie [2]
Nursing [6]
Obstetrica [23]
Oftalmologie [10]
ORL [10]
Oncologie [4]
Parazitologie [4]
Pediatrie si Puericultura [55]
Pneumologie [27]
Psihiatrie [46]
Psihologie [14]
Radiologie si Imagistica [35]
Reumatologie [10]
Stomatologie [32]
Traumatologia si ortopedia [18]
Urgențe medicale [30]
Urologie [18]




Однажды твоя жизнь будет оценена не по тому сколько денег ты заработал и сколько у тебя машин. А по тому как ты повлиял на чью-то жизнь...


Ar putea sa te intereseze:


Pediatrie si Puericultura

Asistenţa bolnavului de vârstă pediatrică în stadiul final


·

   Medtorrents este comunitate libera, de acea Download-ul este gratuit.

   Puteti expedia materialele Dvs pe mail: admin@medtorrents.com

 

 

Problema este deosebit de complexă şi în general mult mai greu de abordat comparativ cu adultul, fiind în majoritatea cazurilor 3 actori:

1.Bolnavul

2.Părinţii

3.Medicul (echipa)

 

Pentru abordarea subiectului mi-am propus două situaţii extrem de grave:

1.Sfârşitul vieţii în reanimarea pediatrică

2.Decizia de oprire terapeutică în cancerologia pediatrică

I. Sfârşitul vieţii în reanimarea pediatrică

Copiii care decedează în reanimarea pediatrică mor “schematic” în două moduri:

  • Prima situaţie este cea în care copiilor li se opreşte activitatea cordului sau creierului, cu toate eforturile reanimatorilor.

  • A doua situaţie se caracterizează prin decizia acestora din urmă de a nu mai urma asistenţa curativă în reanimare, care va deveni limitată sau oprită.

 

Astfel, D. Victor şi D.T. Nguyen, în numele grupului de lucru privind etica al Societăţii europene de reanimare neonatală şi pediatrică, afirmă că:

  • ½ din copii decedează prin oprirea ireversibilă a cordului sau prin moarte encefalică;

  • ½ din copii decedează după o decizie medicală.

În decursul timpului, în special în ultimii 10 ani au existat multe discuţii teoretice, anchete, reflexii etice şi recomandări privind luarea deciziei medicale.

Trebuie să recunoaştem însă că există foarte puţine lucrări care să descrie realitatea practicilor în desfăşurarea procesului decizional.

Luarea acestei decizii variază de la o ţară europeană la alta (dacă ne referim la Europa) şi în mod deosebit după cum literatura se referă la ţările din nordul Europei, unde cultura anglo-saxonă este predominantă, la ţările din sudul continentului, unde este predominantă cultura latină.

În Europa de nord sunt mai frecvente decesele după o decizie de limitare a asistenţei, în timp ce în ţările Europei de sud sunt mai frecvente decesele după eşec de reanimare cardio-pulmonară.

Decizia limitării sau opririi asistenţei se ia într-o reuniune decizională a specialiştilor, părinţii fiind informaţi despre această reuniune.

Părinţii sunt implicaţi, la fel ca şi medicii în luarea acestei decizii, cu sublinierea că în ţările cu cultură anglo-saxonă, opinia părinţilor pare a fi mai frecvent solicitată.

Clasic, există două scenarii opuse în luarea deciziei (Beauchamp T.L, Childress J.F., 1994):

Primul subliniază faptul că părinţii rămân principalii “actori” care decid, pentru că ei simt şi deseori judecă ceea ce este de făcut mai bine pentru copilul lor. Pentru a respecta capacitatea lor decizională, părinţii trebuie să fie informaţi cât mai clar posibil ! Această atitudine este recomandată de American Academy of Pediatrics şi de către ţările de cultură anglo-saxonă.

Al doilea scenariu argumentează că părinţii nu au capacitatea decizională obiectivă şi trebuie feriţi să “poarte” culpabilitatea unei astfel de decizii, acest model existând mai mult în ţările de cultură latină. (Vincent J. L., Cuttini M., Nadai M., Kaminski M, Hausen G., de Leeuw R, Lenoir S şi colab.)

Canoni P., psihiatru de copii, în serviciul de reanimare pediatrică, L’Hôpital Necker Enfants Malades abordează tema locului părinţilor în problema opririi terapiei, tinzând să afirme că avizul lor este fundamental, dar dificil şi potenţial dureros. Reflexiile acestei echipe sunt rezultatul unei munci în cursul căreia s-a ţinut seama de mărturiile părinţilor, de experienţa lor (uneori experienţele (!) lor triste), în cadrul a numeroase întâlniri cu părinţii.

Părinţii sunt conştienţi că membrii unei echipe de reanimare sunt nu numai foarte buni profesionişti, dar ei sunt şi umani, “puterea” lor având însă o limită.... Medicii sunt exigenţi cu ei însişi, nu numai d.p.d.v. strict profesional, dar şi pentru a se putea adapta fiecărui bolnav, fiecărui părinte, cu nivele de înţelegere foarte diferite, după cum diferită este şi cultura sau educaţia lor (!)

 

Părinţii, în general:

  • nu vor să substituie medicii a căror competenţă o recunosc;

  • ei “reclamă” însă o calitate slabă, nesatisfăcătoare a informaţiei şi comunicării, adesea o lipsă de solicitudine, dar mai ales o lipsă a posibilităţilor de a fi ascultat de către medici;

  • ei recunosc că au trăit şi încă trăiesc mult timp după, aceste momente într-o mare ambivalenţă de gânduri şi sentimente.

Prima întâlnire şi discuţie, la primirea bolnavului rămâne şi va rămâne în memoria părinţilor ca un moment cheie.

Dacă există o urgenţă vitală, părinţii vor înţelege dificultatea situaţiei, dacă li se explică totul cât mai simplu, chiar dacă explicaţia se va da rapid, din cauza situaţiei în sine.

Acest contact este determinant pentru calitatea relaţiei care va exista cu echipa care acordă asistenţă, indiferent cum va evolua situaţia copilului.

Pornind de la obligaţia legală şi a principiului conform căruia nu trebuie regretat aflarea adevărului, părinţii trebuie să fie informaţi, aceasta fiind condiţia pentru stabilirea relaţiei de încredere.

Spunerea adevărului, informarea corectă a părinţilor este o necesitate umană şi o datorie morală (!)

196 40

Comentarii:


avatar


Materiale noi pe site:



Cele mai citite materiale:



  
Design by Dr. wikko © 2017