...





                        

Anatomia omului [66]
Anatomia topografica [30]
Anestezie/Reanimare [17]
Alergologie [10]
Biochimia [38]
Biochimie Clinica [8]
Biofizica [12]
Biologie moleculara [28]
Biostatistica [7]
Boli Infectioase [12]
Boli infectioase la copii [27]
Boli profesionale [1]
Cardiologie [54]
Chimie bioorganică [4]
Chirurgie [65]
Chirurgia OMF [4]
Chirurgia pediatrica [15]
Cultura comunicarii [0]
Kinetoterapie [10]
Dermatologie [32]
Ecologie [2]
Endocrinologie [15]
Epidemiologie [9]
Examen de Stat USMF [18]
Farmacologie [30]
Filosofie si bioetica [17]
Fiziologia umana [42]
Fiziopatologie [37]
Ftiziopneumologie [11]
Gastroenterologie [34]
Genetica umana [39]
Geriatrie [2]
Ginecologie [22]
Igiena generala [29]
Imunologie [9]
Hematologie [31]
Hepatologie [5]
Histologie [17]
Medicina interna- Terapie [61]
Medicina de Familie [22]
Medicina de Laborator [1]
Medicina Militara [3]
Medicina legala [6]
Medicina sociala [2]
Microbiologie [14]
Morfopatologie [40]
Nefrologie [28]
Neurologie [25]
Neonatologie [16]
Nursing [7]
Obstetrica [28]
Oftalmologie [11]
ORL [10]
Oncologie [9]
Parazitologie [6]
Pediatrie si Puericultura [156]
Pneumologie [37]
Psihiatrie [56]
Psihologie [24]
Radiologie si Imagistica [38]
Reumatologie [33]
Sexologie [1]
Stomatologie [33]
Traumatologia si ortopedia [24]
Urgențe medicale [32]
Urologie [24]




Однажды твоя жизнь будет оценена не по тому сколько денег ты заработал и сколько у тебя машин. А по тому как ты повлиял на чью-то жизнь...


Ar putea sa te intereseze:


Psihiatrie

Manual de Psihoterapie


·

   Medtorrents este comunitate libera, de acea Download-ul este gratuit.

   Puteti expedia materialele Dvs pe mail: admin@medtorrents.com

 

Definirea domeniului psihoterapiei

Unul dintre domeniile de activitate care a luat amploare în ultimele decenii, mai ales în ţările dezvoltate, este cel al cercetării şi intervenţiei psihologice.  Definiţia acestei profesii stabilită de Oficiul Internaţional al Muncii descrie psihologul ca cel care „studiază comportamentul uman, procesele mentale şi investighează, recomandând căi de soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinii, educaţiei şi industriei; concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi animalelor pentru a măsura caracteristici mentale şi fizice; analizează efectele eredităţii, mediului sau altor factori asupra gândirii şi comportamentului indivizilor; desfăşoară activitate de diagnoză, terapie şi prevenire a tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; elaborează şi aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le consideră necesare; se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt diagnoza şi tratamentul deficienţelor mentale, problemele specifice procesului educaţional şi al dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin industrial sau profesional cum sunt cele legate de selecţia şi orientarea profesională, antrenarea profesională.” (International Standard Classification of Occupation, 1969). Definiţia este largă şi încearcă să acopere direcţiile principale în care psihologia îşi dovedeşte utilitatea. Pe de altă parte, se accentuează în principal activitatea de cercetare şi de elaborare teoretică a psihologului (care studiază, investighează, concepe şi efectuează experimente şi observaţii, analizează efectele, elaborează şi aplică teste, interpretează datele şi face recomandări) şi se menţionează sumar activităţile de intervenţie practică, concretă care se pot desfăşura în diferite contexte (medical, educaţional, industrial, asistenţa deficienţilor mintali etc.). Această focalizare asupra funcţiilor investigative şi de teoretizare ale psihologului ni se pare firească pentru un domeniu nou apărut în rândul ştiinţelor şi care are ca preocupare iniţială circumscrierea domeniului său de studiu. Subiectul uman este însă de o complexitate şi de o diversitate ce nu permit decât arareori utilizarea de metode de investigare obiective şi formularea de legi general valabile. Acesta credem că este unul dintre motivele principale pentru care în ultimele decenii scoaterea psihologului din bibliotecă şi din laborator şi intrarea sa în contact cu viaţa reală a „subiecţilor” săi a devenit o necesitate. Activitatea practică-aplicativă se dovedeşte o sursă de informaţii şi de date extrem de preţioase pentru elaborarea unei concepţii despre om şi, în acelaşi timp, răspunde nemijlocit cererii de asistenţă şi intervenţie psihologică.

Una dintre ramurile aplicative ale psihologiei care s-a dezvoltat, alături de psihopatologie, la confluenţa dintre psihologie şi psihiatrie este psihoterapia. Iniţial psihoterapia a fost concepută ca o modalitate de intervenţie terapeutică adresată bolnavilor psihici din clinicile şi secţiile de psihiatrie, complementară tratamentului medicamentos aplicat de medic. Evoluţia în secolul XX a acesteia a însemnat discernerea afecţiunilor psihice în care psihoterapia se dovedeşte eficientă, elaborarea de metodologii de intervenţie psihoterapeutică variate, formarea de psihoterapeuţi specializaţi şi, poate cel mai important, extinderea intervenţiei psihoterapeutice şi în afara secţiilor de psihiatrie. Actualmente, o direcţie importantă în progresul psihoterapiei constă în utilizarea sa în domeniul sănătăţii mentale ca modalitate de autocunoaştere, de optimizare personală şi de rezolvare a unor probleme personale sau relaţionale care nu au intensitate psihotică ori nevrotică (aşa încât putem vorbi despre o aşa-numită „psihoterapie a normalului”). Psihoterapia poate fi definită din cel puţin două perspective:

-ca o relaţie interpersonală între pacientul (clientul)care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor şi terapeutul care posedă aptitudinile şi pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relaţie de îngrijire profund umană, de încredere, de respect reciproc în care ambii participanţi sunt motivaţi pentru reducerea suferinţei pacientului prin interacţiuni conştiente, stabilite în urma unui acord terapeutic;

-ca formă de tratament psihologic care presupune o acţiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului.


 Distincţia dintre asistenţa psihoterapeutică de specialitate şi sprijinul afectiv necalificat

În zilele noastre psihoterapia a devenit un domeniu care suscită un viu interes atât pentru tinerii care se gândesc la o viitoare profesie, cât şi pentru cei care vizează o reconversie profesională. Pe de altă parte, tot mai multe persoane care se simt derutate, nemulţumite, îngrijorate, care traversează o situaţie dramatică, se gândesc în zilele noastre să apeleze la un psihoterapeut.   Această profesie atrăgătoare şi promiţătoare atât pentru viitorul practician, cât şi pentru beneficiar, este încă puţin cunoscută în societatea noastră şi adeseori reprezentarea sa este viciată de prejudecăţi şi idei eronate. Privită uneori cu speranţă şi încredere ca un panaceu universal, alteori cu suspiciune şi teamă ca un mijloc de manipulare, percepută adeseori distorsionat din cauza noutăţii acestui domeniu şi a lipsei de informaţie, psihoterapia este în fapt una dintre ramurile psihologiei aplicative care a apărut ca răspuns la o serie de nevoi psihice specifice omului epocii noastre.

Din cauza lipsei de informare şi de popularizare a ofertei psihoterapeutice, de multe ori se pune semnul egalităţii între asistenţa psihoterapeutică specializată şi sprijinul afectiv oferit de un prieten, sfaturile doctorului care acompaniază asistenţa medicală sau îndrumarea religioasă oferită de preot. În toate aceste cazuri este vorba de problemele emoţionale ale celui aflat în suferinţă, dar cărora li se răspunde diferit, în funcţie de persoana la care apelează. Prietenul, medicul de diverse specialităţi, preotul sau  alte persoane bine intenţionate realizează un fel de consiliere empirică, de bun simţ, care-l poate ajuta realmente, în unele momente, pe cel tulburat emoţional. Psihoterapia însă, ca demers ştiinţific sistematizat, având la bază un sistem conceptual bine pus la punct şi presupunând o pregătire  teoretică şi practică structurată, nu poate fi aplicată decât de către un psihoterapeut calificat, care a parcurs etapele formării într-o şcoală psihoterapeutică şi a beneficiat el însuşi de o terapie (analiză) personală. În cazul psihoterapiei este vorba despre o abordare ţintită, în cunoştinţă de cauză, a perturbărilor emoţionale şi de o tratare deliberată şi planificată a acestora.

 

  Distincţia dintre psihoterapie şi consiliere psihologică

Pentru a înţelege mai clar ce înseamnă competenţa necesară pentru o intervenţie psihoterapeutică propriu-zisă, putem utiliza distincţia dintre doi termeni consideraţi de mulţi specialişti ca fiind echivalenţi: termenii de consiliere psihologică şi de psihoterapie.

Consilierea  psihologică poate fi definită ca un proces intensiv de acordare a asistenţei psihologice pentru persoane normale care doresc să-şi atingă obiectivele şi să funcţioneze mai eficient. Problemele abordate prin consiliere sunt mai puţin severe (tulburări cu caracter reactiv, probleme familiale, impas existenţial, crize de dezvoltare etc.) şi presupun, de regulă, un număr mai redus de şedinţe. Din acest punct de vedere, uneori consilierea se poate reduce şi la o singură întâlnire consilier-client prin care acesta din urmă poate realiza, cu îndrumarea specialistului, o clarificare a situaţiei sale şi a scopurilor pe care şi le propune în viitor. În numeroase situaţii, consilierea presupune, pe lângă suportul emoţional oferit de psiholog şi furnizarea de informaţii concrete, utile pentru soluţionarea problematicii prezente a clientului. Aceasta presupune existenţa unei baze de date pe care consilierul să le poată pune la dispoziţia clientului (de exemplu, informaţii referitoare la locurile şi condiţiile de admitere în învăţământul liceal sau universitar în cazul consilierilor şcolari, date privind cererea şi oferta pe piaţa muncii în cazul consilierilor care se ocupă de orientare şi consiliere vocaţională etc.) Irina Holdevici (1996) precizează că „ceea ce se înţelege în mod frecvent prin consiliere nu este altceva decât psihoterapie suportivă. (….) După Frenck şi Alexander (1946) psihoterapia suportivă este indicată în două categorii opuse de situaţii: una în care nu este necesară o modificare a personalităţii pacientului, eficienţa acestuia fiind doar temporar perturbată de condiţii exterioare neprielnice, iar cea de a doua – în care perturbarea de personalitate este atât de puternică încât este greu de presupus că s-ar mai putea produce o schimbare structurală a pacientului.” După cum se vede, consilierea reprezintă un demers util în sprijinirea persoanelor care nu prezintă o problematică foarte gravă şi care nu se pretează la o intervenţie psihoterapeutică de profunzime. De regulă însă, psihologul sau medicul psihiatru este cel care are competenţa de a aprecia gravitatea unei tulburări şi tipul de intervenţie necesară.

 

Psihoterapia poate fi definită ca un proces complex de tratament psihologic, centrat pe reducerea unor simptome, pe reechilibrarea şi reconstrucţia personalităţii. Acesta necesită în genere un demers de mai lungă durată (de la câteva săptămâni la câţiva ani) şi o calificare superioară a psihoterapeutului care îl conduce. Medicii psihiatrii şi psihologii clinicieni care lucrează în spitale de specialitate întâlnesc îndeosebi o cazuistică gravă (de la psihoze şi nevroze până la tulburări de personalitate, toxicomanii, tulburări sexuale etc.) pe care le tratează prin combinarea prescripţiilor medicamentoase şi a intervenţiilor psihoterapeutice. Tratamentul farmacologic poate fi prescris prin excelenţă numai de medic şi este esenţial în cazul multor pacienţi cu o psihopatologie severă (îndeosebi pacienţii psihotici). Adeseori tratamentul medical poate fi completat cu succes de un demers psihoterapeutic de grup sau individual, realizat în perioadele adecvate din evoluţia bolnavului (de exemplu, la pacienţii psihotici în fazele de remisiune dintre episoade) de către un psihoterapeut calificat. În afara psihologilor şi psihiatrilor care îşi desfăşoară activitatea în mediul spitalicesc, există numeroşi practicieni care profesează în cadrul altor instituţii şi asociaţii (şcoli, fundaţii, centre de consiliere şi de psihoterapie etc.) sau în cabinete particulare şi care oferă servicii psihoterapeutice clienţilor care nu necesită spitalizare şi tratament farmacologic. Prestarea acestor servicii necesită, de asemenea, competenţa necesară pentru a pune un diagnostic corect, pentru a interveni adecvat în funcţie de problema întâlnită sau pentru a trimite pacientul către o clinică de specialitate, acolo unde este cazul.

Dat fiind faptul că psihoterapia era, la începuturile sale, o modalitate de intervenţie destinată bolnavilor psihici, termenul utilizat pentru desemnarea beneficiarului psihoterapiei era cel de pacient. Utilizarea acestui termen, preluat din medicină, este larg răspândită şi astăzi. Mai ales psihoterapeuţii de formaţie de bază medicală şi cei care lucrează în clinică folosesc acest mod de desemnare a celui asupra căruia se intervine psihoterapeutic. Carl Rogers este cel care în 1942 în lucrarea Psihoterapia non-directivă propune înlocuirea termenului de pacient cu cel de client (ulterior sistemul său terapeutic se va numi  « terapie centrată pe client »). Termenul de client desemnează convingerea că cel care apelează la psihoterapeut nu este « bonav », ci se află într-o situaţie de impas, de blocaj a resurselor sale personale. De fapt orice organism dispune de forţe naturale de autovindecare, iar terapeutul nu este un vindecător, ci un catalizator care-l ajută pe pacient să-şi redescopere şi să-şi valorifice aceste resurse. Deoarece considerăm că  această distincţie are în primul rând importanţă didactică , în lucrarea de faţă vom folosi  ambii termeni cu valoare de sinonime. 

Vizualizat: 34     Download: 5

Comentarii:


avatar


Materiale noi pe site:



Cele mai citite materiale:



  
Design by Dr. wikko © 2018